Tudor Octavian: Scaunul din dreapta

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Aţi observat, nu se poate să nu fi observat ce agresivi devin, în cel mai neînsemnat incident de circulaţie, pasagerii din dreapta şoferului. Mai mârlani, mai slobozi la gură şi mai violenţi chiar decât şoferul. N-au carnet, nu cunosc regulile de tra­fic, dar fac auto­mat cauză cu omul din stânga, indiferent dacă are dreptate sau nu.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Aţi observat, nu se poate să nu fi observat ce agresivi devin, în cel mai neînsemnat incident de circulaţie, pasagerii din dreapta şoferului. Mai mârlani, mai slobozi la gură şi mai violenţi chiar decât şoferul. N-au carnet, nu cunosc regulile de tra­fic, dar fac auto­mat cauză cu omul din stânga, indiferent dacă are dreptate sau nu. Femeile – iar cele în vârstă mai vădit decât femeile tinere – par a fi aşteptat de multă vreme prilejul ca să dea la iveală o proastă creş­tere cu substrat genetic. Mă­mici respecta­bile, care altfel îşi învaţă copiii să fie politicoşi cu oamenii mari şi, în gene­ral, să fie civilizaţi, devin, ca la un semn, ţaţe, se bagă în ceartă, se dezbracă de caracter. E ceea ce psihologii, dacă s-ar ocupa de sindromul scaunului din dreapta, ar numi solidaritate la culpă şi la neomenie.

De ce se simte pasagerul din dreapta obligat să fie mitocan, şi atunci când şoferul manifestă decenţă în incident, e un mister. Poate pentru că se consideră şofer pasiv şi face exagerat crizele de traseu ale celui activ, poate pentru că locul îi induce un sentiment de participare, dublat de unul de trufie.

Nu-i exagerat să vorbim de trufie. În ma­­şină, tot omul trăieşte o stare de libertate, de superioritate şi de voinicie, într-un amestec unde dozajul duce şi la nebu­nie. Din toate trei stările se alege şi un im­puls de fudulie, crescând în relaţie cu preţul maşinii. Cu cât automobilul e mai trendy – sau cum dracu’ i s-o fi zi­când si­tuaţiei lui de piaţă –, cu atât sen­zaţia de păr­taş la mândrie creşte pe scau­nul din dreapta. E destul să ne amintim ce fluid de încântare ne-a străbătut când am ur­cat prima oară într-un Jeep sau într-un Mer­cedes, ca să realizăm ce se în­tâmplă cu persoanele mai slabe de înger când simt capitonajul de lux al scaunului sub fundul lor de larg consum. În maşi­ni­le scumpe, ajunse pe mâna mitocanilor cu mulţi bani, toate scaunele dau sindromul celui din dreapta şoferului. Familia şi prietenii, odată urcaţi, au o jubilaţie de gaş­că plecată la o înfruntare cu final cu­noscut. Toţi vorbesc tare, toţi se zborşesc la pietonii care au pus piciorul pe zebră, toţi îi înjură pe şoferii unor maşini mai iefti­ne, care cutează să le stea în faţă. Pie­toni profesionişti, care au pică pe şoferi, de în­dată ce ajung pe scaunul din dreapta, simt nevoia să recupereze dintr-un trecut de umilinţe în trafic şi trec auto­mat de partea şoferilor, vorbind de fraţii lor, pie­tonii rămaşi pe trotuare, cu un aplomb de ciocoi. Ca şi cum au scă­pat de un trecut amărât şi au fost cooptaţi în partidul de la putere, partidul şoferilor.