UE are nevoie de o acţiune externă realistă

De curînd, Parlamentul European a respins un amendament la raportul privind politica externă, de securitate şi apărare a UE, prin care se cerea ca aceasta, în paralel cu apărarea şi promovarea propriilor valori, să recunoască şi să respecte existenţa unor protagonişti ai relaţiilor internaţionale care au alte modele de viaţă şi organizare socială, acceptînd să dialogheze şi să coopereze cu ei.

De curînd, Parlamentul European a respins un amendament la raportul privind politica externă, de securitate şi apărare a UE, prin care se cerea ca aceasta, în paralel cu apărarea şi promovarea propriilor valori, să recunoască şi să respecte existenţa unor protagonişti ai relaţiilor internaţionale care au alte modele de viaţă şi organizare socială, acceptînd să dialogheze şi să coopereze cu ei. Pentru o organizaţie care glorifică toleranţa, respectul diversităţii, cultura dialogului, strategia proiectelor comune, raţionalismul şi spiritul pozitiv, o asemenea decizie este motiv de perplexitate. Foarte caracteristică pentru starea de spirit care domină în prezent Parlamentul European, dar de loc străină şi dogmatismului birocratic care tinde să definească esenţa acţiunii externe a Comisiei Europene, ea reflectă instalarea unei nefericite mentalităţi neo-conservatoare la vîrful UE.

Neo-conservatorismul susţine că obiectivele şi metodele oricărei acţiuni externe depind de natura regimului politic care o concepe şi dezvoltă. În consecinţă, dacă europenii vor să aibă succes în politica externă, ei ar trebui să îşi ofere parteneri avînd un regim intern convenabil, respectiv bazat pe valorile europene. Asta presupune transformarea exportului de model politic sau de valori din instrument al acţiunii externe europene în principala ei ţintă. Cu alte cuvinte, subsumarea politicii externe europene – atîta cît ea există – ideii de intervenţie menită să schimbe regimurile politice ale potenţialilor parteneri externi. O atare doctrină se potriveşte ca o mănuşă veteranilor războiului rece, care, uitaţi în tranşeele luptei sfinte cu "imperiul răului" şi fără să observe dezideologizarea ordinii internaţionale, vor să implice UE într-o nouă cruciadă împotriva "celuilalt". Într-un astfel de cadru, rusofobia şi americanofobia se unesc cu prejudecăţile antichineze, antisîrbe sau antiiraniene.

Din nefericire, spre deosebire de SUA, UE nu dispune de mecanismul decizional şi capacitatea de a mobiliza resursele necesare spre a practica un asemenea intervenţionism. Este ceea ce democraţiile mature ale Uniunii ştiu bine. De aceea, belicismul democraţiilor noi sau restaurate, de curînd scăpate din prizonieratul sovieto-rus, îi fac pe membrii fondatori să recurgă la contraponderi cu atît mai consistente, cu cît retorica disputei riscă să domine Parlamentul European şi să îşi găsească reflectare în aroganţa narcisistă a funcţionarilor Comisiei Europene. În procesul acestei regretabile schisme între neo-conservatori şi realişti, abordarea primilor sacrifică eficienţa, iar remediile celor din urmă sacrifică valorile. În timp ce neo-conservatorii fac din externalizarea valorilor europene ţinta acţiunii externe, realiştii radicalizaţi exclud valorile inclusiv din alegerea mijloacelor. (A se vedea cazul atitudinii faţă de independenţa Kosovo sau al acordurilor bilaterale cu Rusia în domeniul energiei.)

Acest curs periculos al lucrurilor trebuie curmat. UE are nevoie de un realism sănătos în politica sa externă. Indiferent de natura regimului politic, orice actor este preocupat de creşterea puterii sale; adică de consolidarea controlului asupra resurselor vitale. Dintr-o astfel de perspectivă sînt necesare definirea clară a intereselor globale ale UE în conformitate cu nevoile existenţiale ale cetăţenilor europeni şi identificarea pîrghiilor disponibile ce pot fi transformate în stimulente – deopotrivă directe şi indirecte, contondente şi catifelate, persuasive sau coercitive – apte a-i determina pe partenerii externi să adopte atitudini adecvate.

Este urgent ca europenii să abandoneze narcisismul şi egocentrismul şi să înceteze a se comporta ca nişte călugări-soldaţi plecaţi să evanghelizeze lumea barbară. Păstrîndu-şi credinţa în valorile lor şi convingerea în superioritatea acestora, tocmai pentru a demonstra că au dreptate ei trebuie să admită dreptul celorlalţi de a nu avea dreptate. Adică trebuie să recunoască diversitatea lumii, să înveţe a opera într-un mediu în care se întîlnesc mai multe concepţii de viaţă şi să accepte a negocia cu oponenţii sau adversarii, iar nu numai cu prietenii (mai mult sau mai puţin artificiali).

Promovarea valorilor europene nu se obţine prin prelegeri despre perfecţiunea modelului european şi prin impunerea acestuia, ci prin integrarea respectivelor valori în mijloacele cu care europenii vor să îşi satisfacă interesele. În cazul UE, acesta este şi secretul echilibrului realist între resurse şi obiective. Conformitatea constantă dintre valorile europene şi propriul comportament european în acţiunea externă este garanţia că Europa nu va rămîne niciodată fără aliaţi. Obsesia impunerii valorilor europene în comportamentul celorlalţi este calea sigură către dezbinare internă şi autoizolare externă.