UEFA reacţionează în sfârşit la tentaţia globalizării excesive a fotbalului, la tentaţia puternicilor lumii de a cumpăra performanţa şi de a trece în plan secund construirea ei. Concret, UEFA intenţionează să impună echipelor care evoluează în cupele europene condiţia obligatorie de a avea în componenţa lor un număr minim de jucători autohtoni şi, dintre aceştia, unii crescuţi în propria pepinieră. Deocamdată se vorbeşte de opt jucători autohtoni, patru dintre aceştia urmând să poarte marca propriei producţii.
Sunt convins că greii Europei nu au fost impresionaţi cumva de vaietele striviţilor economici care, de o bună bucată de timp, au fost centrifugaţi la distanţe de neparcurs faţă de caşcavalul cupelor. Semnalul de alarmă care a creat reacţie în lumea fotbalului vine dinspre turneele finale ale campionatelor europene şi, în special, ale campionatelor mondiale. Aceste competiţii, altădată ale interesului suprem, au rămas acum supreme doar în definiţie. Audienţa maximă migrează tot mai mult spre competiţia cluburilor, chiar dacă aceste competiţii se rezumă acum doar la organizări continentale. Motivul mutării centrului de greutate spre cupe este real şi funcţionează în propriile drepturi. Şi nu trebuie să ne mirăm. Pentru că la ora actuală cluburile puternice ale Europei, cluburile bine întremate financiar au posibilitatea, cel puţin teoretică, de a-şi crea echipe internaţionale oricând superioare unei naţionale cu arie de selecţie limitată de cetăţenia jucătorilor. Este drept că a început să se umble masiv la eliminarea acestui handicap, dar metoda nu a devenit una de larg consum.
O altă cauză a frământărilor uefiste trebuie căutată în semnele venite dinspre turneele finale şi supreme. Faptul că echipe de marcă ale continentului au părăsit turneul african al CM încă din perioada biletelor ieftine nu putea lăsa în indiferenţă UEFA. Spania, câştigătoarea trofeului, şi Olanda, semifinalista competiţiei, nu reprezintă un contraargument al afirmaţiei de mai sus. Dimpotrivă, prezenţa celor două echipe în actul final al competiţiei susţine ideea. Nucleul de bază al naţionalei spaniole provine de la Barcelona. Iar Barcelona este recunoscută pentru doctoratele sale în materie de formare a propriilor jucători.
Chiar Johan Cruyff afirma, în cunoştinţă de cauză, că diferenţa dintre spanioli şi olandezi au făcut-o picioarele de aur formate la Barcelona. Şi, atenţie!, afirmaţia care scoate Barcelona în prim-plan este valabilă chiar dacă Realul cheltuieşte sume uriaşe pentru completarea galaxiei sale. Importul este însă primordial la Real. Chiar şi şcoala Ajaxului şi a altor cluburi olandeze mai are absolvenţi în activitate. Iar Germania, a treia echipă europeană a fotbalului, confirmă excepţia de la regulă. Nemţii s-au salvat prin adopţiile care-i caracterizează din plin. Dacă nu mă înşel, vreo 11 jucători din lotul nemţilor s-au născut din alte seminţii.
Îngrijorările Uniunii Europene nu ne vizează. Suntem prea departe de preocupările greilor. Dar deciziile pe care UEFA vrea să le impună din ediţia 2011-2012 a cupelor europene cred că ne prind bine. Fiindcă doar prin forţă pot fi ghidonaţi pe calea cea bună şi oamenii noştri de fotbal.