Ultima şansă la copilărie

E ultimul meu articol înainte de Crăciun. Ultimul text înainte să fiu obligată să accept şi să înţeleg semnificaţia unei sărbători pe care până nu demult o iubeam. Când am împlinit 18 ani am avut impresia că pragul oficial al maturităţii nu înseamnă mare lucru, în comparaţie cu tot ce trăisem până atunci şi cu ce speram că urmează să trăiesc. Viaţa însă m-a contrazis. Ziua mea de naştere, 25 decembrie, în acest an trist şi-a pierdut în totalitate semnificaţia. Nu mai ştiu ce înseamnă aniversări, nu mai vreau să aud voci agitându-se în jurul meu ca în anii trecuţi.

Crăciunul cu tata din 2009 a fost ultima mea şansă la copilărie.

Atunci am trăit ultima iarnă în care nu mi-am făcut griji nici pentru ziua de mâine, nici pentru ziua de ieri. În jurul bradului nostru înalt, când încă eram toţi, mi-a fost dat să iau parte la marea sărbătoare în familie. Am împodobit pomul în ajun, am stat la poveşti, ai casei mi-au spus “La mulţi ani!” la miezul nopţii, am râs de stângăciile fiecăruia dintre noi, ne-am amintit cum erau iernile de mai demult, am povestit despre cei mai dragi dintre prieteni, am dat telefoane, am mâncat puţin cozonac, ne-a luat somnul, în liniştea aceea cu care se obişnuiesc rudele când sunt împreună, am luat-o de la capăt cu toate, am încercat instalaţia de lumini a bradului, am scos din cutii ornamentele de fiecare an, am pornit beculeţele agăţate de balconul de sus, am adus apă rece de pe scară, din gârliciul pivniţii, cum spunea tata, am moţăit pe canapeaua vişinie, aşteptând să vină lumina dimineţii peste noi, am foşnit pagini de ziare, ca să căutăm veşti despre realitatea din jur, am trimis mesaje celor pe care-i iubim, am răspuns la telefonul fix, care suna ca-ntr-o gară circulată de prea mulţi turişti, am tras draperia mai la stânga, ca să putem deschide fereastra pentru puţin aer de iarnă, am intrat încălţaţi pe covorul spălat de mama, cu ghetele pline de zăpadă.

Am spus glume, am jucat mima şi jocul personalităţilor, am cântat despre oameni, despre ţară, despre iubire, s-a făcut zi, ne-am strâns în jurul unei mese primitoare, am primit musafiri, am îngânat răspunsuri la toate întrebările lor, am ascultat din reflex buletinele de ştiri, am pus CD-uri cu Cenaclul şi am dat încet sonorul discuţiilor de toată ziua, am suflat în lumânările celor 19 ani pe care îi sărbătoream, am mâncat tort şi am ciocnit un pahar cu şampanie, am lăcrimat, de teamă că trece timpul, ne-am îmbrăţişat, cu dragoste şi disperare, am stins, încet-încet, lumina mare din sufragerie şi am făcut loc unei atmosfere care obliga la familiaritate, m-am uitat în ochii tuturor celor prezenţi, tata, mama, fratele şi sora mea, naşii, cei mai apropiaţi prieteni ai familei, am vorbit la telefon cu bunicii de la Deva, de care îmi e întotdeauna dor şi cu care aş vrea să stau mai mult, mult mai mult decât ne permite distanţa dintre oraşul meu şi oraşul lor, am primit gânduri frumoase de la cea mai bună prietenă a mea, care îmi e alături din clasa a III-a, şi de la alţi colegi dragi cu care refuz să nu mai ţin legătura. A trecut ziua normal, aparent fără evenimente deosebite. Dar cel mai important eveniment era tocmai faptul că mai trecuse un Crăciun care ne prinsese împreună.

Acum, nimic nu mai e la fel. Nu mai putem organiza momente de familie fără tata. Nu mă mai pot bucura de lumina firească a sărbătorii Naşterii Domnului, nu mai vreau să-mi amintesc că există ziua mea, nu-mi mai place iarna, nici măcar ninsoarea nu-mi mai dă senzaţia că va fi mai bine. Îmi amintesc cu drag cum aşteptam, an de an, să ningă, ca să fac oameni de zăpadă, ca să-mi afund palmele în fulgii adunaţi pe marginea gardului, ca să mă uit, minute-n şir, de la fereastră, la strada mea topită în alb. Nu-mi păsa de frig şi nu-mi plăceau mănuşile. 

Recursul meu la sentinţele dureroase pe care am început să le resimt a fost respins de cele mai înalte instanţe ale vieţii. O dată cu tata s-a pierdut şi ultima mea şansă la copilărie. Parcă trăiesc primul Crăciun de om mare, primele sărbători în care simt că locul meu nu e aici. Nu e an bisect şi-mi asum responsabilitatea de a mă amăgi că, de data aceasta, din calendar lipseşte ziua de 25 decembrie. O zi pe care, probabil, am trăit-o şi am sărbătorit-o în avans, fără să-mi dau seama, într-una din clipele în care eram toţi, în care tata îmi era alături. Altă explicaţie nu găsesc. Sunt sigură că nu m-ar fi lăsat să împlinesc 20 de ani în lipsa lui.