x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ultimul convins

0
Autor: Ion Cristoiu 29 Iun 2008 - 00:00
Ultimul  convins


FENOMEN ● Colectivizare în ritm halucinant
Costache Cîmpureanu din Vintileasa-Deal rămăsese singurul ţăran individual din sat şi din raion după succesul zdrobitor al colectivizării în zona Carpaţilor de Subcurbură.



FENOMEN ● Colectivizare în ritm halucinant
Costache Cîmpureanu din Vintileasa-Deal rămăsese singurul ţăran individual din sat şi din raion după succesul zdrobitor al colectivizării în zona Carpaţilor de Subcurbură. Într-o lună numai (o lună, deoarece se impuneau unele formalităţi, greoaie chiar, de îndeplinit, altfel ar fi fost vorba doar de cîteva zile), toate familiile se înscriseseră în GAC, într-un avînt care-i luase prin surprindere pe cei de la raion mai întîi şi, mai apoi, pe cei de la regiune, ba chiar şi pe cei de la Bucureşti. Nu mai era nevoie de groaznica muncă de convingere, care producea victime mai ales între activiştii trimişi în sat de la raion, daţi gata de scărpinatul în cap al ţăranului, care seara era de acord să semneze cererea, pentru ca a doua zi să fugă în pădure. Nu mai era nevoie de arestări peste noapte, şi ele destul de chinuitoare pentru bieţii miliţieni, obligaţi să rătăcească pe uliţele noroioase, să bată în porţi pînă le venea rău şi să se apere de dulăii vineţi de furie. Familii după familii, sate după sate, se înscriau în GAC fără să clipească. Echipele de lămuritori, trimise în sate cu ordin să stea acolo chiar şi un an, dacă ar fi fost necesar, se simţeau de prisos. Ca să nu se spună că luau degeaba salariul, prin unele sate membrii echipelor încercară să-şi îndeplinească misiunea. N-apucau să bată însă la poartă, că se şi iveau, coborînd de pe prispă, gospodarul şi nevastă-sa, îmbrăcaţi de sărbătoare, cum citiseră în Scînteia că trebuie să fie ţăranul în drum spre locul înscrierii în GAC. De cum îi vedea, faţa gospodarului înflorea într-un zîmbet şi, fluturînd cererea de înscriere, le spunea celor veniţi cu lămurirea, închizînd poarta: Merg să mă înscriu la colectivă, numai înfrăţite pămînturile dau rod bun! Şi, spre spaima celor din echipă, se apuca să le explice avantajele muncii în GAC, cu exemple zdrobitoare din agricultura Uniunii Sovietice. Lămuritorii se vedeau astfel obligaţi să asculte ei prostiile pe care le debitaseră pînă acum ţăranilor muncitori.

Cei de la raion erau total descumpăniţi de această realitate, pentru care nu se pregătiseră. Cum era de aşteptat, se împărţiră în două. Unii susţineau că se aşteptau la aşa ceva. Trecuseră deja doi ani de la începerea colectivizării. E drept, în tot acest timp, ţăranii şovăiseră să se înscrie, ba chiar şi refuzaseră. Numai că partidul nu se dăduse bătut. Continuase munca de convingere cu şi mai mare abnegaţie. Această muncă tăcută, dar consecventă, lucrase tot timpul dincolo de suprafaţă, în adîncuri şi, la un moment dat, cînd îşi desăvîrşise programul, rezultatele izbucniră din plin. Era ceva asemănător gripei – ziceau entuziaştii – care se cuibăreşte în adîncuri, lucrează acolo un timp, pentru că, la un moment dat, cînd şi-a încheiat procesul de cuibărire, loveşte bolnavul. Era însă mai mult decît riscant să compari munca de lămurire cu instalarea gripei în organismul omului sănătos. De aceea, comparaţia era folosită doar în cercuri restrînse.

Alţii însă bănuiau ceva suspect în iureşul ăsta al înscrierilor în GAC. Mai mult ca sigur – ziceau ei – e vorba de o diversiune a duşmanului de clasă. Ţăranii se înscriau în GAC la indicaţia serviciilor de spionaj anglo-americane, avînd drept consemn, transmis prin fluturii-spion, să submineze din interior pămînturile înfrăţite.

Pentru orice eventualitate fură trimise, pe filieră, pînă sus, la Bucureşti, note informative despre ce se întîmpla în raion. Acolo sus, la Centru, organele n-aveau nici un dubiu. Asistau la o acţiune fără precedent, cu mijloace surprinzătoare, a imperialismului anglo-american. Cu puţin timp în urmă, consilierii sovietici din România primiseră de la Moscova o notă strict secretă prin care erau avertizaţi că se pregăteşte ceva. Nu se ştia însă precis ce se pregăteşte. Centrul urma să le comunice imediat ce se vor obţine noi date, dar sigur era că se pregăteşte. Lucrurile se dovedeau cum nu se poate mai limpezi. Iureşul neobişnuit al colectivizării din raionul Floreşti era semnul de netăgăduit că se pregăteşte ceva! Pînă cînd de la Moscova aveau să vină noi date, ei trebuiau să fie gata pentru ceea ce se pregătea. Astfel, raionul aştepta zadarnic o indicaţie de la Bucureşti.

Cu toate neliniştile lor, fenomenul colectivizării totale căpătă un ritm halucinant după o perioadă de mişcare mai lentă. La raion, lucrau ca activişti şi doi şoferi de camion. În noua funcţie nu renunţaseră la vocabularul de bază al meseriei lor. Deseori, la cîte o şedinţă de partid în vreun sat, aflat în prezidiu ca trimis al raionului, unul dintre cei doi nu se putea stăpîni să nu-i spună cîte unui vorbitor mai lent: Treci într-a treia, tovarăşe! sau să nu-şi presare discursul din final cu expresii gen: Lupta de clasă n-are frînă, are doar pedală de acceleraţie! sau Învăţătura marelui Stalin e benzina mersului nostru înainte! sau Ţeava de eşapament a propagandei imperialiste vrea să înece poporul nostru muncitor!

Aceştia se grăbeau să compare ritmul colectivizării cu datul la manivelă. La început, motorul tuşeşte, de parcă i-ai fi vîrît manivela pe gît. După care, la un moment dat, prinde a dudui de te sperii şi tu.

Dacă la început se puteau vedea prin sate lungi cozi în faţa Consiliului popular, unde se făceau înscrierile, ţăranii sculîndu-se cu noaptea în cap ca să prindă un bon de ordine, unii dormind peste noapte acolo, în drum, să fie printre primii la deschidere, acum sediile erau luate cu asalt. Avuseseră loc şi incidente, mai ales în satele de deal, unde nu pătrunsese încă noţiunea de "rînd", "coadă" şi izbucniseră bătăi în toată legea pentru nerespectarea sau, mă rog, respectarea locului în rînd. Cum termina cu înscrisul în GAC, fiecare simţea crescînd în el o bucurie uriaşă, eliberatoare, de om care avea înaintea lui, de-acum încolo, un şir nesfîrşit de duminici. Se trecuseră în colectiv. Dăduseră totul: boi, plug, cai, căruţe, pămînt. Rămăseseră fără nimic. În schimb, de acum încolo, nu mai aveau nici o grijă. Putea să bată piatra, să crape pămîntul de secetă, omizile să roadă pînă şi lemnul pomilor, pe ei nu-i mai atingea nici cu o boare. Cum aveau să mărturisească rîzînd unii dintre ei, a doua zi după înscrierea în GAC se trezeau cu noaptea-n cap, înfriguraţi de acel gînd care-i urmărea încă din copilărie: azi e luni, mîine-poimîine vine Înălţarea şi eu n-am prăşit nici măcar o pos-taţă! Săreau din pat, ca de obicei, dînd să se îmbrace în grabă şi deodată îşi aminteau că nu mai aveau pămînt de prăşit. Înaintea lor se întindea o zi în care nu-i obliga nimeni să facă ceva. Fericiţi, se culcau la loc şi se sculau pe la 8 abia, cînd soarele strălucea puternic.

Nu se poate spune că le fusese uşor. Mulţi se dezvăţaseră cu greu şi, după cum mărturisiră ei ceva mai tîrziu, stînjeniţi şi, totodată, uimiţi de ce li se putuse întîmpla, o săptămînă aproape se treziră cu noaptea în cap să meargă la cîmp. Şi mult timp îi urmărise în timpul zilei, cînd dormeau după-amiaza sau tăifăsuiau cu vecinii, o ciudată strîngere de inimă, o îngrijorare că a mai trecut o zi şi ei nu s-au apucat încă de prăşit sau de cules. Era ca un fel de apăsare greu explicabilă, ca o lingoare. Ziua puteau fi văzuţi prin sat inşi palizi, păşind şovăielnici, cu o frică pe chip. Mergeau cu greu, mereu obsedaţi de gîndul că tot ceea ce se petrecea cu ei nu era adevărat. Căci cum putea fi adevărată această zi de miercuri?! Nu era nici o sărbătoare. Soarele ardea strălucitor. Bătea un vînt şăgalnic. Ce mai încolo şi încoace! Vreme splendidă de treabă! Iar ei, în loc să fie la cîmp, dînd cu sapa sau înfigînd hîrleţul, se plimbau pe uliţele satului. Cum putea fi adevărată această după-amiază în care ei şedeau şi beau bere la bufetul din Centru  fără să le pese, în timp ce, pe cîmp, buruienile sufocaseră porumbul?! Cum putea fi adevărată această după-amiază din mijlocul săptămînii în care se vedeau oameni stînd pe la porţi şi tăifăsuind sau fete şi flăcăi plimbîndu-se prin Centru în grupuri, ca şi cum ar fi fost Paştele sau Înălţarea?
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela

Serviciul de email marketing furnizat de