Treptat-treptat se obişnuiră şi cu asta. Se dovedi în ziua de 15 mai, cînd bătu grindina. Cei din Vintileasa, înscrişi deja în GAC, putură vedea, de-a dreptul uluiţi, cum cîţiva, care nu se trecuseră încă, începură să dea semne de nelinişte cînd nori albi se iviră în Cornul Măgurii şi, mai ales, cînd în satul vecin, rămas în urmă cu cooperativizarea, prinse să bată clopotul.
Treptat-treptat se obişnuiră şi cu asta. Se dovedi în ziua de 15 mai, cînd bătu grindina. Cei din Vintileasa, înscrişi deja în GAC, putură vedea, de-a dreptul uluiţi, cum cîţiva, care nu se trecuseră încă, începură să dea semne de nelinişte cînd nori albi se iviră în Cornul Măgurii şi, mai ales, cînd în satul vecin, rămas în urmă cu cooperativizarea, prinse să bată clopotul. Nu-i înţelegeau. Era un frumos spectacol al naturii. Vîntul foşnea straniu printre copaci. Departe huruia neîntrerupt tunetul. Nu-şi explicau de ce se îngrozesc şi pălesc şi le tremură mîinile şi parcă nu-şi găsesc locul.
Într-o lună, cooperativizarea era gata. Contrar aşteptărilor,
despre asta se scrise puţin în presă şi nici cei de la Centru nu se grăbiră cu
laudele. E drept, cîţiva reporteri fuseseră prin raion, culeseseră date, dar
reportajele nu apăruseră în ziarele centrale. Redactorii-şefi fură unanimi în
convingerea că aceste reportaje erau scrise în birou şi că reporterii
respectivi, în loc să meargă pe teren, îşi petrecuseră deplasarea prin cîrciumile
capitalei. Cum dracu’, ziceau ei, un întreg raion să se înscrie atît de repede în
GAC?! Cît despre cei de la regiune, nici ei nu se arătau prea entuziasmaţi de
avîntul neobişnuit al cooperativizării în raionul Floreşti. Nu se ştia nimic
precis, bănuielile erau absolut neîntemeiate, nimeni nu ar fi putut aduce o
dovadă că acel avînt nu era firesc, totuşi, cei de la regiune, trecînd prin
satele raionului, priveau fenomenul cu o subţire îngîndurare. Hm! Să mai vedem!
Nu ne putem pronunţa! Dădeau ei din colţ în colţ, cînd cei de la raion
exclamau, strălucind de bucurie, extraordinar, tovarăşe prim!, iată cum dă rod
sămînţa ideilor noi! sau, şi mai rău, tăceau într-una, nesiguri parcă, clătinînd
din cap ca nişte înţelepţi ce erau.
După o lună, cînd se făcu bilanţul, se văzu că rămăsese un
singur ins neînscris în GAC: Costache Cîmpureanu din Vintileasa. Cei de la
raion erau în biroul primului secretar, de pe Strada Mare din Floreşti, şi urmăreau
listele cu cei înscrişi, cearşafuri întregi de liste, pentru scurtul şi triumfătorul
bilanţ de trimis celor de la Centru. Coborau deci pe lista satului Vintileasa
din nume în nume, bucurîndu-se copilăreşte cînd nimereau peste un ţăran care dăduse
colectivei “doi saci de lînă” sau “trei burlane de sobă”, clare dovezi ale avîntului
revoluţionar ce cuprinsese ţărănimea muncitoare sau înduioşîndu-se pînă la
lacrimi de cîte un ţăran care adăugase pe cerere: Pentru triumful vieţii noi în
draga noastră patrie, cînd, deodată, ajunseră la numele Cîmpureanu T. Costache.
În dreptul acestui nume, la rubrica “înscris în GAC la data de”, era trecută o
linioară. Ah!, exclamă primul secretar, iată o greşeală! Apoi, întorcîndu-se către
instructorul care răspundea de sat, întrebă: ce fac ăia din Vintileasa, îmi
trimit liste cu greşeli?! Toţi din jur căzură de acord că nu era pic de răutate
în glasul primului secretar – cum crezu, speriat, instructorul –, dimpotrivă, părea
bucuros că se ivise o clipă de destindere în acea mecanică repetiţie a
succeselor înregistrate. – Ştiţi, tovarăşe prim – îndrăzni instructorul, cu un
efort de curaj atît de mare încît se pomeni strîngînd din dinţi şi încruntîndu-se
– tovarăşul refuză să se treacă în colectivă. Cum adică, refuză să se treacă?, întrebă
primul secretar pentru a-şi ascunde încîntarea. Şi abia stăpînindu-şi prospeţimea
şi vigoarea care-l cuprinseseră deodată, simţind cum mintea începe să pătrundă în
lucrurile din jur ca o flacără rece, cum îi pocnesc muşchii de atîta forţă,
declară pe loc: Vom porni asupra acestei ultime insuliţe în oceanul
socialismului o ofensivă de mari proporţii!, gîn-dind îngrijorat: numai de nu
s-ar trece, de-ar mai rezista cîteva zile măcar! Iureşul nemaivăzut al înscrierii
îi frustrase niţel pe cei de la raion. Era cam ceea ce simte un bărbat cînd
femeia cedează uşor, fără a opune cea mai mică rezistenţă, nici măcar cea
reclamată de buna cuviinţă. Aceasta era comparaţia pe care ar fi făcut-o primul
secretar dacă n-ar fi ştiut că morala proletară îi interzicea să se gîndească
la o femeie şi ca la altceva decît o tovarăşă de muncă şi viaţă. Uriaşa energie
pe care ei se pregătiseră s-o pună în mişcare pentru a-i convinge pe ţăranii
muncitori din raion trebuia consumată, fie şi măcar parţial. Încăpăţînarea lui
Cîmpureanu T. Costache din Vintileasa Deal era un fericit prilej pentru aşa
ceva.
Spre surprinderea tuturor, Costache Cîmpureanu rezistă mai
mult decît o zi, două. Nu se putea spune – încercau să-şi explice activiştii de
la raion – că s-ar opune. În orice caz, nu ca alţii, întîlniţi pînă acum.
Dimpotrivă, Costache Cîmpureanu nu-i contrazicea niciodată. Asculta atent,
convins de argumentele lor, ba, mai mult, în discuţiile ce durau zile întregi şi
pe care le pîndea cu plăcere, el însuşi aducea activiştilor argumente solide în
favoarea cooperativizării. Erau – aveau să mărturisească mai tîrziu activiştii
– ore extraordinare. Întîia oară în viaţa lor întîlneau un ţăran dispus să
discute logic. Ceilalţi se încrîncenau şi se posomorau, retraşi în cochilia lor
strîmtă pînă la care argumentele logice nu ajungeau. Astfel că activiştii, care
învăţaseră la Şcoala de partid “Cele cinci lecţii ale convingerii politice”, se
opreau la nici un sfert din prefaţa celor cinci lecţii, constatînd că n-are
rost să meargă mai departe: omul nici n-asculta! Costache Cîmpureanu îi asculta
însă încordat. Şi ei, înaintînd în argumente, explicîndu-i pe larg principiile
luptei de clasă şi rolul proletariatului de gropar al capitalismului, simţeau o
bucurie imensă, clară, ca un cristal, vedeau cum se aşază în aer, în construcţii
limpezi, premisele şi concluziile raţionamentelor. Întîia oară în viaţă
trebuiau să fie atenţi la ce spuneau, să caute imediat argumente logice, pentru
că interlocutorul întreba imediat: Asta de ce? Şi atunci trebuia să dai înapoi,
pas cu pas, pînă simţeai în spate zidul şi căutai disperat răspunsul, dar cînd îl
găseai, ah!, cînd îl găseai!, ce strigăt de triumf se auzea în tine! Şi cînd
celălalt ataca, aruncîndu-ţi în aer, rînd pe rînd, impetuos, toate argumentele
tale succesive, apropiindu-se implacabil de clipa cînd te vei preda, învins, şi
tu, mobilizîndu-ţi toate cunoştinţele, căutînd noi şi noi argumente,
contraatacai şi-l împingeai, la rîndu-ţi, cu spatele la zid, ce satisfacţie încercai
auzind: mă predau, aveţi dreptate!
Cînd se sfîrşeau aceste discuţii, Costache Cîmpureanu refuza însă să semneze cererea. Lămuritorii, îndreptîndu-se spre şcoală, unde fuseseră cazaţi, simţeau în ei, întîia oară în viaţă, acel gol imens care te cuprinde ori de cîte ori ai terminat o discuţie teoretică extraordinară, dar care nu s-a soldat cu nimic. Ieşind afară din încăpere, vezi că zăpuşeala e la fel de grea şi apăsătoare, că nucii, uscaţi de secetă, s-au înnegrit, că drumurile ridică în aer nori uriaşi de praf sîcîitor.
A fost primul val, cel al lămuritului. Apoi raionul aruncă în
luptă alte şi alte forţe luptătoare. Costache Cîmpureanu fu plimbat, într-o
lungă excursie prin ţară, pe la noile realizări
ale socialismului, pe care le privi fără să spună nimic. Totuşi, cînd la sfîrşit,
adunaţi la el acasă, activiştii îl auziră zicînd laconic – nu s-ar putea spune
că comuniştii n-au făcut ceva pentru ţara
asta!, toţi izbucniră în ţipete de bucurie, încîntaţi că, da, ei erau comuniştii!
şi bucuria acestei realităţi era – între noi fie vorba – puţin deplasată.
N-auzeau întîia oară această constatare. Nu se întreceau, oare, ziarele să
scrie zilnic că ţara noastră e ca o floare şi
că partidul a schimbat din temelii faţa localităţilor noastre? Urmară apoi brigăzile
artistice de agitaţie din tot raionul, prezentînd zilnic, rînd pe rînd,
programe artistice complexe în faţa curţii lui Costache Cîmpureanu, care, stînd
pe prispă, le urmărea cu plăcere, ba chiar şi făcînd unele observaţii – destul
de pertinente – despre jocul unor formaţii.