Ultraviolent

Nu, nu este o greşeală, acesta pare să fie cuvântul potrivit (folosit cândva şi de Anthony Burgess în "Portocala mecanică") pentru subiectul cărţii unui istoric de la Universitatea din München, Martin Zimmerman.

El se ocupă de formele extreme ale violenţei în antichitate, de acţiuni care inspirau (şi mai inspiră încă) frica, ura şi dezgustul. Concluzia, conducătorii din vechime au găsit întotdeauna cele mai ingenioase metode de a-i face pe supuşii lor să se teamă, să fie ascultători şi să nu scoată o vorbă.

Textele istorice sunt destul de convingătoare. Iulius Cezar şi-a calculat numărul duşmanilor ucişi, nu mai puţin de un milion şi 192 de mii. Pe vremea lui Caligula înjumătăţirea cu ajutorul fierăstrăului de-venise aproape banală, singura noutate consta în aplicarea ei în cazul celor de viţă nobilă. Dar să fie oare aceste metode demne de un top al barbariei?

Regatele şi imperiile orientale au deţinut multă vreme primul loc în clasamentul metodelor de tortură şi de execuţie. Judecătorii din Babel, vechiul Babilon, erau cei mai entuziaşti. Împărţeau cu generozitate pedepse cum ar fi tăierea picioarelor, buzelor sau nasului, orbirea, eviscerarea şi chiar smulgerea inimii din piept, toate fiind prevăzute în codul penal al vremii.

Dar asirienii erau adevăraţii maeştri ai brutalităţii. Nu se sfiau câtuşi de puţin să se laude cu tratamentul aplicat adversarilor. Un rege care a domnit între 668 şi 627 î.d.Hr., Ashurbanipal, spunea: "Le voi tăia carnea şi o voi duce pe alte meleaguri, ca să vadă şi cei de acolo ce păţesc duşmanii mei". Moştenitorul tronului era cunoscut datorită obiceiului de a-şi lăsa potrivnicii cu burţile despicate "ca şi cum ar fi nişte miei tineri".

Frica de asemenea pedepse era parte integrală a relaţiei cu supuşii. Astfel se adresa regele guvernatorului din Kaleh: "Vreau şapte sute de stive de fân. Până la începutul lunii. O zi de întârziere şi eşti un om mort". Ştim cu siguranţă că guvernatorii provinciali care nu se conformau ordinelor trebuiau să fie gata să îndure o moarte în chinuri cumplite.

Jupuirea de viu se practica într-un mod cunoscut din arta clasică. Tizian pictează o scenă mitologică, pedepsirea de către zeul Apollo a nefericitului flautist Marsyas, care e atârnat cu capul în jos pentru a nu leşina prea devreme în timpul torturii. E foarte probabil că aşa se proceda şi în realitate. Tragerea în ţeapă nu mai are nevoie de prezentare.

E bine de ştiut însă că torţionarii şi călăii mai experimentaţi cunoşteau metode de manipulare a ţepei care ocolea organele interne, asigurând zile întregi de supravieţuire şi suferinţă a condamnatului.

Cetăţile Greciei antice nu prea ocupau teritoriile adversarilor şi îşi rezervau dreptul la brutalitate în bătălii. Sângele curgea şiroaie. În Iliada lui Homer sunt descrise cu lux de amănunte nu mai puţin de 318 confruntări violente. Dinţii zboară prin aer, ochii se scurg, creierii sunt împrăştiaţi. Dacă eposul este foarte violent, realitatea istorică nu se lasă mai prejos. Tiranul Periander din Corint i-a aplicat soţiei sale gravide o lovitură de picior care a ucis-o pe loc. Colegul său Phalaris se mândrea cu un cal de bronz gol pe dinăuntru în care îşi cocea de vii adversarii.

Şi Roma antică se poate lăuda cu metodele de tortură şi execuţie, crucificarea fiind cea mai cunoscută. Nu era singura. "Ad bestias" consta în sfâşierea condamnaţilor de către animale sălbatice. Teribilele spectacole care din Colosseum aveau o dublă semnificaţie, pe de o parte demonstraţie de putere politică, pe de altă parte distracţie foarte gustată de gloată.

La sfârşit, dar nu pe locul din urmă, imperiul Persan, în aparenţă ceva mai blând. Era însă o blândeţe înşelătoare. Cercetătorilor le-a trebuit multă vreme pentru a înţelege în ce constă "aruncarea în cenuşă" pomenită în documente. Misterul a fost rezolvat de un istoric al medicinei, Bruno Jacobs. Condamnatul era introdus într-o cameră plină de cenuşă şi obligat să stea în picioare zile întregi. Când se prăbuşea la pământ inhala cenuşa şi se sufoca treptat. Ar merita menţionată şi metoda numită "scaphism" în care victima era aşezată într-o cadă de lemn, unsă cu miere şi lăsată să moară mâncată de insecte şi larve.

Fără îndoială strămoşii erau foarte inventivi. Dar oricât de îndepărtate şi de oribile ne par subiectele acestor cercetări, încă mai suntem confruntaţi cu folosirea violenţei în scopuri politice, şi nu numai. Istoricii citaţi sunt pesimişti. Violenţa fizică este universală, iar şansele de îmbunătăţire a situaţiei par a fi foarte mici.