Un altfel de exil

Nu-ti dai seama de efectul unei recluziuni de cativa ani, decat daca faci, nu doi ani de puscarie, ci treizeci.

Nu-ti dai seama de efectul unei recluziuni de cativa ani, decat daca faci, nu doi ani de puscarie, ci treizeci.

S-ar parea ca e o chestie de schimbare direct proportionala si ca-ti mai raman treizeci de ani de viata normala. In fapt, modificarile care se produc in gandire, in perioada de temnita, sunt ireversibile. Am avut pe cineva in familie care, dupa doisprezece ani de detentie, cu motive politice, raporta absolut totul la acei ani, la lumea de acolo, la valorile etice si morale ale celulei.

Nici o reparatie ulterioara nu e atat de profunda incat, dupa ce n-ai fost mult timp om, sa devii om intreg. Tot ce dureaza foarte mult e fara intoarcere. Pentru rusii, care s-au nascut dupa revolutia din 1917, valorile de azi ale democratiei sovietice nu inseamna nimic. Oricat de complet ar fi binele adus de reformele democratice, intr-un imperiu unde majoritatea populatiei a trait cu sistemul de valori ale dictaturii, binele nou e infirm. Nicaieri, ca in Rusia, nu se dezvaluie mai convingator sensul proverbului: Nu-i da omului cat poate duce.

O profesoara de sat, care a petrecut trei decenii la catedra unei scoli necajite, impregnandu-si memoria si sufletul cu dramele comunitatii rurale, a citit, in tot acest timp, numai carti de sociologie si filozofie. Lecturi multe si insemnate, care au condus-o spre scrisul unor alte carti de sociologie si filozofie. Practic, ea a urmat la fara frecventa mai multe facultati, selectandu-si cu maxima eficienta intelectuala doar cursurile care o conduceau spre o concluzie culturala majora. In 1995, s-a decis sa vina in Bucuresti. Cartile scrise in recluziune i-au fost publicate cu un succes de public si de presa real si cu durata, insa persoana n-a indraznit sa se aseze ca lumea intr-o locuinta oraseneasca. A inchiriat o casuta la periferie, unde fiinta ei de taranca, scoasa prea tarziu din niste rosturi ancestrale, se simtea Acasa. Doamna taranca-academician vine si acum "in centru", la muncile sale editoriale si universitare, ca si cum ar pleca de la tara spre oras. N-o mai face cu trenul navetistilor, ci cu tramvaiul. Nu imbraca, e drept, hainele cu care se ducea la scoala din sat, acum le poarta numai pe cele "de duminica", dar efectul la colegi e vadit. Mai ales ca in orice discutie evoca "anii pierduti", ca urmare a repartitiei la post. Iar ce-i mai rau e ca isi culpabilizeaza noii prieteni si colegi, pentru deceniile in care a stat izolata de lumea unde ii era in final sortit sa ajunga. Intr-o discutie, in care nu contenea sa gaseasca alti si alti vinovati, pentru ca-si irosise cei mai buni ani intr-un loc cu toate datele uni exil, i-am amintit ca multi din generatia ei au indraznit sa nu se supuna orbeste repartitiei. Au riscat tot ce se putea risca, au dus-o caineste in tot felul de slujbe de compromis si si-au urmat chemarea. Libertatea are intotdeauna un pret. Si o multime de inconveniente. Doamna autoare m-a privit cu niste ochi de nou nascut si, pentru ca nu gasea un cuvant mai potrivit, mi-a zis din gat, ca un strigat sugrumat de obida: "Comunistule!"