Un general român în Irak

De mai bine de doi ani, un general român deţine o funcţie- cheie la vârful Coaliţiei din Irak.

Pentru câte un mandat de şase luni, generalii Dan Ghica Radu, Visarion Neagoe, Gabriel Gabor, Mihai Chiriţă şi Cătălin Tomescu, au îndeplinit, mai întâi funcţia de locţiitor al şefului de stat major al Forţei Multinaţionale din Irak pentru operaţii şi acum cea de locţiitor al directorului pentru strategii, planuri şi evaluări.

Din aceste poziţii de top, războiul din Irak se vede în timp real, cu toată desfăşurarea sa de groază, sânge, milioane de refugiaţi, dar şi speranţă. La comanda Coaliţiei se centralizează statisticile triste privind numărul zilnic de morţi, civili şi militari, iar numărul 1.500 pare un barometru care detensionează sau îngrijorează staff-ul. Urmările se traduc în alte şi alte acţiuni militare împotriva insurgenţilor.

Este prima oară după cel de-al doilea război mondial când generali români văd pe viu care sunt consecinţele deciziilor lor şi înţeleg, cu adevărat, ce înseamnă responsabilitatea ordinului dat şi cât cântăresc exemplul personal şi competenţa profesională, în locul în care nu mai contează pe cine ai avut pilă sau cui i-ai fost ţucălar.

Unul dintre aceşti generali, Visarion Neagoe, a avut curajul să publice jurnalul celor 185 de zile petrecute în Irak. Jurnalul său de front adună gândurile, reacţiile, opiniile, trăirile unui ofiţer român pentru care misiunea primită este, în primul rând, prilejul de a se descoperi pe sine. Printre explozii şi situaţii-limită, generalul simte intensitatea şi duritatea operaţiunilor purtate la 45 de grade Celsius.

În acelaşi timp, contabilizează amar realitatea teatrului de luptă faţă de viziunile birocratice de la Bucureşti. Un general ajuns în mijlocul războiului se întreabă cum este posibil ca din ţară să se trimită două grupe medicale care urmau să acţioneze în două locuri diferite, un loc "luxos" şi unul foarte expus, invers decât se ceruse din Irak. Adică, în locul unde au fost ceruţi nouă membri s-au trimis 11 şi unde era nevoie de 11 s-au trimis nouă, încât comandanţii americani se uitau cruciş.

Apoi, generalul român este pus în situaţia să explice cum se face faptul că ghidarea avioanelor fără pilot româneşti a stat într-un singur ofiţer şi lipsa acestuia din motive cât se poate de obiective a lăsat pentru trei săptămâni divizia poloneză fără informaţiile necesare.

Generalul Visarion Neagoe observă în jurnalul său de front cum americanii îşi aduc, periodic, comandanţii de Armate din SUA în vizite de informare în Irak, pentru a cunoaşte care este realitatea şi a şti acasă care sunt nevoile logistice, de concepţie şi de pregătire. În schimb, generalul constată că din ţară nu pot să-i spună din timp nici măcar cine îl schimbă în misiune, în vreme ce înlocuitorii colegilor săi din statul major, americani şi canadieni, fac vizite de recunoaştere în teatrul de operaţii cu luni înainte de începerea misiunii.

La bilanţul generalului Visarion Neagoe se adaugă şi faptul că, deşi avea ca îndatorire să ştie ce fac toţi militarii români prezenţi în Irak, îi era foarte greu să ia legătura cu unele subunităţi din cauza lipsei mijloacelor de comunicaţii naţionale, problemă ignorată în ţară. La fel de ignorată ca şi respectarea termenelor de şase luni pentru rotirea trupelor.

Generalul român a văzut cum relaţionează militarii într-un război adevărat, cum problemele politice sunt de evitat a fi discutate, cum la nivelul comenzii Coaliţiei primează diplomaţia şi tactul. A fost chiar frapat de pragmatismul comandanţilor americani, dar şi de caracterul deschis şi calm al discuţiilor, fără să existe teama de a spune ce gândeşti.

Experienţa generalilor români în Irak este un câştig pentru România şi este de dorit să fie valorificată. În acelaşi timp, jurnalul de front al generalului Neagoe devine o lectură importantă pentru comandanţii militari, pentru politicieni şi pentru toţi cei care vor să înţeleagă războiul si efectele lui.