Un lux nepermis

Una dintre obsesiile zilei, în vreme de criză, este cea a pensiilor speciale. Dincolo de excesele intolerabile de 200 sau chiar 300 de milioane de lei, totuşi excepţii în statistica oficială, cei mai blamaţi au fost generalii din sistemul de apărare.

Primul personaj care a dat tonul sindicalist al condamnării de la vârful politicii a fost Emil Boc. Premierul a semnat ordonanţa care interzicea cumulul pensiei cu salariul. Până ca această prevedere să fie dovedită drept un abuz de Curtea Constituţională, ea şi-a făcut efectul, prin decizie politică. Chiar dacă ordonanţa a fost declarată neconstituţională, ea funcţionează şi acum în unele instituţii de stat, pe furiş. Pensionarilor angajaţi li s-a spus verde-n faţă să plece sau li s-a restructurat postul. Cel mai elocvent exemplu este chiar în Palatul Victoria. La Cotroceni, acolo unde chiriaş este domnul acela care afirma ritos că ordonanţa se aplică "fără excepţie", a apărut... excepţia! Secretarul CSAT, care la data lansării ordonanţei Boc era pensionar şi cumula pensia cu salariul (luând plăţi compensatorii legale în momentul trecerii în rezervă), a fost rechemat în activitate. Uite aşa, s-a umplut de sânge proaspăt instituţia supremă în materie de apărare în România.

Din sutele de generali aflaţi la pensie, o parte dintre ei, care au trecut în rezervă mai recent, au pensii mari. Între 20 şi 35 de milioane. Potrivit statisticilor oficiale, 80% din pensiile militare sunt sub 20 de milioane de lei. Evident, ceea ce deranjează şi e puternic amplificat de politicieni e cincimea aceea cu pensii mari. Unii vor spune că cei care au purtat haina militară timp de 40 de ani şi au ajuns la cel mai înalt grad au avut destule privilegii în activitate şi nu merită o pensie peste medie. Alţii, dimpotrivă, afirmă că în toate ţările cu o democraţie consolidată, membre NATO ca şi noi, generalii în rezervă şi retragere au pensii foarte bune, ca o recunoştinţă pentru serviciile aduse statului respectiv şi a privaţiunilor de tot felul la care te supune viaţa militară.

Prin modul în care politicienii pun problema, se ignoră în mare parte răul provocat. Primul e acela că opinia publică, încurajată de obsesia mai-marilor zilei, începe să blameze in corpore generalii în rezervă. În orice ţară cu o brumă de civilizaţie şi tradiţie democratică, aceştia sunt respectaţi şi cinstiţi cum se cuvine pentru contribuţia lor la apărarea naţională. La sărbătorile naţionale, capetele încoronate se înghesuie alături de rezerviştii cu stele pe umăr, fac poze cu ei, ca semn că sunt patrioţi... Apoi, întorşi la birourile lor somptuoase, caută să-i împroaşte cu sânge tânăr şi să le interzică a munci la stat, dacă sunt încă sănătoşi. Al doilea rău este că cei 80% cu pensii normale sunt băgaţi în oala cu înjurături pentru drepturile lor speciale. Cine este de vină că un ofiţer de aviaţie a fost pensionat forţat la 45 de ani prin desfiinţarea unităţii sale? Are o pensie de 16 milioane, o familie cu doi copii şi munceşte pentru întregirea venitului undeva la stat. E îmbuibat, să-l dăm afară, să plece împingător de cărucioare la Carrefour! La privat cu ofiţerii ăştia care sug sângele poporului muncitor.

Simt că dezbaterea acestui subiect a luat o turnură foarte periculoasă, care dezbină prin manipulare pe cei tineri împotriva celor mai puţin tineri. În multe discursuri oficiale, angajaţii statului sunt consideraţi un fel de căpuşe care primesc salariu de pomană. Înţeleg să fim noi, cei din privat, nişte critici constanţi ai celor de la stat, să le subliniem slăbiciunile pentru a fi corectate, să ne revolte indolenţa unora şi nepriceperea altora. Dar blamarea totală a celor 1,5 milioane de bugetari chiar din partea celor care stau în vârful piramidei statului, cu cele mai mari privilegii, mi se pare un cabotinism politic greţos. Ca să nu se mai împovăreze bugetul cu câteva mii de pensii mari din tot sistemul de apărare, o soluţie este mărirea vârstei de pensionare.

Consider un lux nepermis ca la vârsta de 57 sau 58 de ani sistemul să se debaraseze de un colonel sau un general. Majoritatea sunt în plenitudinea forţei fizice şi psihice, mai pot munci nişte ani. Un exemplu este cel al medicilor militari, acolo unde un sistem performant şi disciplinat împinge un om să plece exact când el e mai valoros. Discuţia poate fi extinsă şi la şefi de categorii de forţe armate sau alţii, care în vârful experienţei profesionale sunt trimişi acasă. De ce să plăteşti o pensie de 30 de milioane şi să nu-ţi mai fie util, când poţi să-i dai un salariu de 40 şi să presteze încă pentru statul român?

Poate ministrul Apărării şi şeful Statului Major General se gândesc să facă o economie la buget şi un bine sistemului, aducând vârsta de pensionare la colonei la 59 de ani, la generali între 60 şi 63 de ani. Cine spune că un om la vârsta asta e bătrân nu-l suspectez de bune intenţii. Oricum este sub limita bărbaţilor civili, cărora li se permite să muncească până la 65 de ani. De reflectat.