Un menestrel

Trec, de cativa ani, de mai multe ori pe saptamana, printr-un pasaj subteran jegos si intunecat unde, de dimineata pana seara, un pletos cu o privire crunta bolmojeste, acompaniat la ghitara, un cantec la moda candva despe o iubita care a plecat si nu vrea sa se mai intoarca.

La cata voce are flacaul, fata a luat cea mai buna decizie. Cum sa stai langa un om, care nu stie decat un singur cantec si acela interpretat prost? Am socotit cam de cate ori s-a produs, cu unica piesa din repertoriu, ambulantul, in acesti cinci sau sase ani, de cand tine calea trecatorilor, si am ajuns la un total halucinant. Ca va fi fiind de cincizeci de mii de ori sau de o suta de mii, nu conteaza. Un actor, care joaca o piesa de o suta de ori, e un performer. Mintea omeneasca dezvolta o seama de acuitati nebanuite prin repetitie. Totusi, dupa cateva zeci de mii de ziceri a aceluiasi cantec si cu un glas care nu se amelioreaza ci, dimpotriva, se toceste, intra in ruginire, intr-un soi de litanie duhovniceasca e greu de sperat la un salt calitativ. Ai putea sa crezi ca insul e un resemnat, dar nu e. La prima ora isi acordeaza ghitara intocmai unui profesionist asteptat de o arena plina, iar cand intra in rol si rage primele masuri ale melodiei, o face transportat, cu sentiment si transpiratie. Ii dai un ban, in sapca asezata cuviincios la o palma de cutia instrumentului, numai sa nu-l mai vezi muncind atat in van. Daca n-ai sti ca e la a cincizeci de mia cantare, ai putea sa crezi ca asisti la un debut. Are baiatul asta un dar de a se regenera consumandu-se, de speriat! Uneori, ma intreb daca nu e vorba de un talent, de care nu s-a tinut pana acum seama, talentul de a te regasi continuu din nimic. Cati dintre noi ar avea taria s-o ia zilnic de la capat, stiind ca drumul e inchis si ca n-o sa traim mai bine ca ieri? In cei cativa ani, in care, de trei sau patru ori pe saptamana, slinosul cu aer hippy ma obliga sa ma intreb ce-i cu el si cu ceilalti solitari din metrou sau din locurile foarte circulate in care-si castiga painea cu ghitara, ei au ramas la fel, iar eu imi modific mereu parerile. La inceput l-am condamnat, ca toata lumea, ca nu se duce la munca, pe urma am luat aminte la intreg felul sau de a fi, ca in final sa ma indoiesc de justetea indignarilor mele. Mai ales dupa ce am aflat ca menestrelul de pasaj a iesit cu ghitara lui la cantat in primele zile ale lui 1990 si ca de atunci nici n-a evoluat, nici n-a involuat. A ramas egal cu el insusi intr-o mediocritate auerolata de darzenie. Ceea ce inseamna ca de fapt si-a zis canticelul despre iubita care nu vrea sa se intoarca nici daca e rugata de o suta de mii de ori, de mai multe sute de mii de ori senin si cu speranta intreaga. Oare cati din noi ar mai spera dupa atatea esecuri artistico-sentimentale? Trebuie sa-i stimam mai mult pe mediocri, fiindca au o calitate: duc treaba pana la capat si cand se stie ca n-are un capat.