Un nou tip de egalitarism

Normal ar fi ca fiecare membru al societatii sa aspire la bunastare intr-un anumit fel. Si fiecare sa-si imagineze un anumit fel de bunastare. Dar, in realitate, lucrurile nu stau deloc asa. Suntem in prea mare masura dominati de proiecte colective.

Un bun indiciu (ca sa nu spun indicator) al traiului nostru zilnic este cosnita. Pentru ca partea cea mai mare din veniturile populatiei se duce pe mancare. Iar nu peste mult timp, in lunile de iarna, cele mai fierbinti indicii ne vor fi oferite de lumina, caldura si apa calda.

In nici un caz insa bunastarea la care aspiram nu se reduce la bunurile aflate in rafturile magazinelor si la preturile lor. Si nici la costul intretinerii locuintei. Desi multi nu socotesc mai departe, caci nu le mai ajung veni-turile.

Bunastarea este o conditie individuala. Dar ca sa ajungi, in plan individual, la un nivel acceptabil de bunastare nu este posibil, pe scara larga, decat intr-o tara in care au fost acumulate resurse indestulatoare.

Normal ar fi ca fiecare membru al societatii sa aspire la bunastare intr-un anumit fel. Si fiecare sa-si imagineze un anumit fel de bunastare. Dar, in realitate, lucrurile nu stau deloc asa. Suntem in prea mare masura dominati de proiecte colective. Din aceste proiecte standard fiecare "rupe" cat poate. Caci fiecare judeca simplu: cati bani are si cate produse poate sa cumpere. De aici incep calculele pe care si le fac romanii atunci cand au de raspuns la intrebari referitoare la nivelul bunastarii lor.

Oficialitatile, pe de alta parte, insira cifre si ne asigura ca traim acceptabil: atata PIB, atata productie, atata consum. Populatia insa nu mananca PIB. Mananca paine, lapte, unt, branza, carne, rosii... dupa bugetul fiecarei familii.

Dar conceptul bunastarii nu se poate reduce la cati bani au oamenii si la cate bunuri pot sa-si procure. A vorbi despre bunastare inseamna a avea in vedere securitatea alimentara, locuinte, raportul dintre oferta de marfuri de pe piata si cererea solvabila, serviciile curente, ocrotirea sanatatii, invatamantului, posibilitati de petrecere a timpului liber si multe altele. E adevarat ca toate au un numitor comun: banii.

Orice strategie de infaptuire a bunastarii nu poate sa porneasca decat de la bani. De la venituri bugetare, de la profitul companiilor statului si societatilor comerciale, indiferent de starea capitalului, de stat, mixt sau privat. Pana la resursele de finantare externa: investitii de capital, credite de la forurile internationale sau de la bancile private.

La noi, bunastarea constituita din unicate - si deci diversificata - e o pasare rara. Romanii cunosc bunastarea de serie. Cei superinstariti nu prea stiu cum sa-si foloseasca banii si au un mod de viata (precizez: mod, si nu stil) din care lipseste orice urma de rafinament individual. Potrivit proiectului standard de om bogat conceput in Romania de astazi. Exceptiile sunt putine. Cei doar instariti, cat de cat, fara sa formeze mult ravnita clasa de mijloc, raspund si ei unui proiect standard: locuiesc inca la bloc si multi duc o existenta cenusie. Pana si saracia e tot de serie: aceleasi lipsuri, aceleasi necazuri le regasim in aproape fiecare dintre familiile din starea a treia. Un tip nou de egalitarism, impartit pe clase sociale.

Daca populatia ar trai cu "medii", lucrurile ar fi simple. Dar populatia are nevoie de case, de hrana, de locuri de munca, de spitale, de scoli si de multe altele. Vremea egalitarismului a trecut. Bunastarea nu mai poate fi desprinsa de eficienta societatii, dar nici de eficienta fiecaruia. De altfel, bunastarea individuala si prosperitatea societatii sunt in stransa legatura.