Un pantof negru, altul maro

Ionel, nepoţelul de cinci ani, a fost cel care a observat că bunicul din sicriu avea un pantof negru şi altul maro. Mamare, a strigat copilul, bunicul s-a prostit iar! Numai că de data asta se prostiseră alţii, fiindcă bunicul era mort.

În ultima vreme, într-adevăr, bunicul le făcea pe toate de-a-ndoaselea. Se ducea în parc, la pensionarii lui, în ciorapi. O dată a îmbrăcat două sacouri, altă dată două geci. Îşi punea ochelarii pe nas aiurea şi în câteva rânduri s-a întors de la plimbare fără căţel, fiind gata să jure că plecase fără el. Îl uita când în lift, când la uşă. În parte, prostelile astea nu însemnau mare lucru. Dar uite că bunicul era în sicriu şi dacă Ionel nu s-ar fi urcat pe scăunelul bunicii, cum fac unii copii mai curioşi din fire, ar fi plecat şi pe lumea cealaltă încălţat ca la balamuc.

Femeia, pe care o plăteau toţi în cartier să spele şi să îmbrace morţii, se închina şi bombănea că nu-l încălţase ea. Treaba mea e până la pantofi, a zis ea, mai departe e treaba familiei.

Bunica a întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, dar toţi erau gata să jure că nu-l încălţaseră ei. Ca şi cum bunicul nu putuse să le zică adio şi n-am cuvinte dacă nu-i mai făcea să râdă pentru ultima oară cu bramburelile lui. Unchiul Panait a zis că nu-i nimic de râs şi s-a oferit să se ocupe el de pantofi. Şi s-a ocupat. Bunicul avea acum amândoi pantofii gri, şi nu negri, cum se cuvenea să-i aibă un decedat, care fusese şi el cineva la viaţa lui. Ca un făcut, tot Ionel a băgat de seamă ciudăţenia. Unchiul Panait, care era el serios, dar şi cam bleg, i-i mai pusese şi invers.

Popa îi citea bunicului la căpătâi şi în camera de alături toţi răbufneau şi se învinuiau. Nu pentru povestea cu pantofii, ci pentru tot felul de trăsnăi vechi. Chiar şi pentru nenorociri care nu se întâmplaseră, dar ar fi putut să se întâmple. Dacă persoana care îl încălţase pe bunicul cu un pantof negru şi altul maro ar fi recunoscut, povestea ar fi avut un sfârşit cuviincios. Nu-i nimic de recunoscut, a ţipat la un moment dat bărbatul Zoichii, fata cea mică a bunicului. Ia să ne arate cine e deştept unde-s perechile negre şi maro?

Au răscolit toată casa şi n-au dat de perechi. Concluzia logică era că bunicul aşa umblase tot timpul, cu un pantof negru şi altul maro. Că probabil aşa îi şi cumpărase, din talciocuri ori de la prietenii lui. Cine stă să se uite la picioarele moşilor? Şi cu atât mai puţin la nişte pantofi prăfuiţi şi nedaţi cu cremă cu anii?

Bărbatul Manuelei, fata cea mare, a venit cu o ipoteză şi mai stânjenitoare. Unul din familie se grăbise să pună mâna pe ceva bun, de la bunicul, şi în grabă luase un pantof maro şi altul negru. Multe ies la iveală când moare omul, şi întotdeauna doar chestii păcătoase. Ei, a zis popa Iancu, potolind cearta, să fie primit! Da' ştiţi ce mă miră pe mine? Că răposatul purta pantofi din ăştia de fiţe, gri cu panglici. Şi tot popa a dat răspunsul: Dacă n-o fi avut bietul de el parte la tinereţe.