Un PIB prea mic pentru o cauza mare

Date recente releva un optimism temperat al consumatorilor. O speranta renascuta, asadar, ca in acest an si in anul viitor vor intra ceva mai multi bani in buzunarele romanilor.

Si vor intra, in magazine, marfuri mai multe si mai bune. Exista insa un daca… Daca va fi impulsionata inmultirea investitiilor.

Au spus-o multi. Dar cel mai bine, parca, a spus-o un rus, Wassily Leontief, care cu cateva decenii in urma a decis sa traiasca in Statele Unite, unde s-a apucat sa-i invete pe americani cum sa-si „planifice" cresterea economica. Isprava rasplatita cu un Nobel pentru economie. Modelul lui economic, ce are in vedere un sistem complex de mjloace aducatoare de profit, este exprimat prin una dintre cele mai simple ecuatii: „input - output". La un capat resursele care intra, la celalalt ce se obtine. Diferenta e castigul.

Punctul de plecare: o investitie de capital. Punctul final: o fabrica. Ori anumite bunuri: paine, strunguri, televizoare, computere. Sau un serviciu: reparatii de automobile, de masini de spalat, studii de piata, consultanta financiara. Toate, laolalta, alcatuind ceea ce numim in mod obisnuit productie. Asta numai in masura in care reusim sa ne rupem de fascinatia tezei false, ce devenise biblie in socialism, ca numai faurirea unui bun material ar fi aducatoare de venit national si sa consideram consultanta financiara productie. Altfel, nu ne ramane decat nesansa de a continua sa fim prizonieri ai trecutulu si sa gandim ca serviciile (turismul bunaoara) nu ar face altceva decat sa redistribuie venit national. Si, prin urmare, nu ar fi productie.

Romania a ajuns in coada Europei si la capitolul servicii. O cauza fiind politica de marginalizare a acestui sector, socotit tertiar. Consecinta insa este dintre cele mai grave: un produs intern brut neindestulator. Culmea e ca desi la noi lucrarile savantului francez Bertrand de Jouvenel au fost traduse inainte de decembrie ’89, nimeni nu a dat atentie, in sfera deciziei, ideii lui ca produsul intern brut (indicator ce arata bogatia reala a unei tari, exprimand suma valorilor adaugate) creste nu numai daca se fabrica strunguri sau otel, ci si daca se construiesc scoli ori daca particularii platesc intrarea in piscine, isi comanda haltere si gene false. Nici dupa ’89, mult timp nu i s-a dat prea mare atentie acestei idei. Numai ca timpul dilemelor a expirat. Daca productia nu-si va dobandi repede sensul real, acela de furnizor de bunuri si servicii pentru consum, de locuri de munca si de bani, bunastarea pe care o dorim va continua sa se indeparteze de noi ca o Fata Morgana. Iar romanii nu vor avea destui bani nici pentru bunuri de folosinta indelungata si nici pentru a-si plati intrarea in stranduri sau pentru a-si cumpara bilete de calatorie de la agentiile de turism. Magazinele nu vor avea destule incasari si nu vor plati impozite.

Dar piata de consum nu se va extinde, turismul, transporturile si alte servicii nu vor prospera daca investitiile nu vor cunoaste o revigorare puternica. Notam in precedentul comentariu ca investitorii straini, de care avem nevoie ca de aer, nu vor putea fi atrasi decat cu legi bune si cu un climat economic intern care sa garanteze valorificarea optima a banilor investiti. Nimic nu-i va atrage insa, intr-o mai mare masura, decat un impuls intern catre investitii. Pentru ca investitorii straini se feresc sa-si arunce banii pe un sol in care capitalul autohton nu se simte incurajat sa investeasca. Si nu investeste.

Cartile de specialitate scriu ca orice investitor isi va evalua „iesirea": profitul scontat. Si va socoti cat capital poate sa avanseze in acest scop. Un lucru nu spun insa cartile: ca investitorului privat i se cere in plus sa ia in calcul si „obiceiul pamantului". Fiindca, in Romania, totul este tesut parca in asa fel incat sa-l descurajeze. Incepand de la dificultatea obtinerii informatiilor, trecand prin confuziile legislative si ajungand la trinomul birocratie - inertie - coruptie. Totul se petrece ca pe un camp de instructie pentru trupele de elita: trebuie sa alerge, sa depaseasca diferite obstacole, ce apar unde nici nu se asteapta, sa mai puna si masca de gaze, sa se zbata prin labirinturi. Plus tainul: taxa pe coruptie.

Celor obisnuiti „sa-si traga" pentru ei partea cea mai mare, prin inselarea statului sau a partenerilor de afaceri, nu le este deloc greu sa dea plocoane. Ce fac insa ceilalti, care tin cu orice pret ca afacerile lor sa fie curate? Mai ales ca multi sunt tineri. Au parasit posturi sigure, la stat, si-au vandut case, mobilier, au facut ipoteci, au strans toti banii familiei, au apelat la banci si s-au imprumutat in conditii grele. Desigur, in planul intai fiind reusita personala. Dar servind interese sociale prin forta imprejurarilor: spor de oferta pe piata de consum, locuri de munca mai multe, absorbtia unei parti a somajului, salarii mai mari, un plus de nivel de trai. Si, in fine, ei - o mana de oameni, pentru ca nu-s foarte multi - asigura cea mai mare parte din produsul intern brut al Romaniei. Drept rasplata, sunt lasati pe mana functionarilor corupti, ca sa-i jecmaneasca.

Numai investitiile private mai pot revigora economia romaneasca. Dar cine (si cum) ii sprijina pe investitori?