Un sărut pe nara stângă

În urmă cu puţină vreme, mulţi călători prin Europa şi-au văzut ameninţate sau chiar anulate planurile de viitor apropiat. Un vulcan din Islanda, cu un nume greu de pronunţat, Eyjafjallajökull, a produs mari necazuri nu numai crainicilor de televiziune şi a umplut cerul Europei cu un soi de pulbere fină. Avioanele au rămas la sol, aeroporturile au avut parte de o linişte necunoscută, aşteptarea a durat câteva zile.

Nu era prima erupţie vulcanică din istoria continentului. Acum aproape două milenii, oraşele Pompei, Herculaneum şi Stabiae erau distruse de o uriaşă răbufnire a Muntelui Vezuviu. Cei care se aflau în localităţile pomenite au fost sufocaţi de fumul degajat şi îngropaţi în cenuşa fierbinte. Clasica descriere a evenimentului apare în scrisorile lui Pli­niu cel tânăr (61 d.Hr.-112 d.Hr.) către prietenul său, istoricul roman Tacitus. El relatează in­cursiunea făcută de unchiul său, comandantul flotei romane din Golful Napoli, în zona ca­la­mitată, pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă şi a încerca să dea ajutor populaţiei.

Pe curajosul navigator îl chema tot Pliniu, dar era su­pranumit "cel bătrân" şi este cunoscut în ziua de azi nu ca marinar, ci ca autorul uneia dintre marile opere ale Antichităţii, Istoria Naturală. Zecile de volu­me conţin multă informaţie ştiinţifică, alături de poveşti de călătorie, observaţii zoologice şi botanice şi anecdote de genul "incredibil, dar adevărat".

Nepotul său îl descrie ca pe un om înzestrat cu o inteligenţă scli­pitoare, mare putere de concentrare şi capabil de a renunţa la ore de somn. Susţinea că nu există nici o carte absolut inutilă şi că orice clipă care nu este dedicată studiului este o risipă.

După ore şi ore de observaţie, timp în care dictează note scla­vilor cu funcţie de secretari, vârstnicul amiral moare sufocat. Cei din jur au crezut că doarme şi au înţeles adevărul doar a doua zi. În jurul lor totul era acoperit de cenuşa vulcanică ce se aşternuse ca zăpada în troiene. Disperarea îi cuprinsese pe supravieţuitori, precum ne spune în scrisorile sale Pliniu cel tânăr.

A lăsat 247 de scrisori şi 121 de mesaje oficiale adresate împăra­tului Traian (care a domnit între 98 d.Hr şi 117 d.Hr.), iar printre cores­pondenţii săi se numărau istoricul Suetonius şi poetul Martial. Ele prezintă un remarcabil autoportret, dar şi un tablou al vieţii sociale cotidiene în Roma imperială.

Apar descrieri ale vilei sale de la Clitumnus, relatări ale ma­şi­naţiilor unor avocaţi incorecţi şi poveşti cu clădiri bântuite de stafii, fecioare vestale zidite de vii sau inundaţii ale Tibrului. Era preocupat de stil, de elocvenţă, de simplitate. Regreta până şi moartea duşmanilor, ca de pildă rivalul său în avocatură, un anume Regulus. Era preocupat de creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară. Chiar dacă nu găsim o anumită or­dine în cele descrise, nu ne putem plânge de lipsa de va­rietate sau de lungimi nejustificate. Pliniu pomeneşte pe o pagină un vis care cuprinde o presimţire, pe cea următoare detaliile unei crime oribile, continuă cu un scandal în lumea bună care conţine atât un adulter, cât şi o dezmoştenire.

Nu lipsesc prozele sentimentale, fie că este vorba despre marea iubire pe care o poartă celei de a treia soţii (mai tânără cu peste trei decenii !), fie despre durerea provocată de moartea timpurie a unui prieten. Într-o scrisoare de-a dreptul încântătoare, Pliniu se minunează de giumbuşlucurile unui delfin care înoată împreună cu oamenii şi chiar acceptă să ia un băieţel pe spinare. Nu este singura lui incursiune în biologie, domeniu atât de iubit de răposatul său unchi.

Corespondenţa încetează brusc pe vremea în care tânărul Pliniu se afla în slujba imperiului prin Bithynia, undeva pe te­ritoriul Turciei actuale. Pare destul de probabil că şi-a găsit sfârşitul pe acele meleaguri, departe de Roma. Şi fiindcă pomeneam slăbiciunea familiei pentru biologie, cei doi purtători ai numelui Pliniu pot fi consideraţi drept întemeietori ai philematologiei.

Dacă nu aţi mai întâlnit cuvântul (ca şi mine), este vorba despre ştiinţa sărutului. Un sărut poate fi clasificat drept "osculum" (pe obraz), "basium" (pe buze) sau "savolium" (cu adevărat pasionat), şi în ultimul caz pune în mişcare toţi cei 34 de muşchi ai feţei. Dintre aceştia, cel mai important este "orbicularis oris", care conduce buzele în acţiune.
Spre marea şi durabila surpriză a cititorului aflăm, de asemenea, că o răceală poate fi vindecată dacă sărutăm un măgar, un asin, chiar şi un catâr, pe o nară, de preferinţă cea stângă, care este mai aproape de inimă.