Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Doi ani la rănd, seară de seară, am făcut tururi. Am inceput să fac tururi foarte devreme. In vacanţa mică şi in vacanţa mare, cănd ni se dădea drumul acasă de la internat. Şi, apoi, ori de căte ori aveam chef să ies in oraş.
Doi ani la rănd, seară de seară, am făcut tururi. Am inceput să fac tururi foarte devreme. In vacanţa mică şi in vacanţa mare, cănd ni se dădea drumul acasă de la internat. Şi, apoi, ori de căte ori aveam chef să ies in oraş.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Doi ani la rănd, seară de seară, am făcut tururi. Am inceput să fac tururi foarte devreme. In vacanţa mică şi in vacanţa mare, cănd ni se dădea drumul acasă de la internat. Şi, apoi, ori de căte ori aveam chef să ies in oraş. La Brăila, tinerii se ingrămădeau cu sutele pe Strada Republicii să facă tururi. Ne intălneam căţiva prieteni in faţa teatrului, in capătul din Centru al străzii, şi incepeam să ne intrebăm dacă să facem un tur sau să mai stăm. Uneori stăteam şi pe urmă făceam turul pănă la celălalt capăt al străzii şi inapoi, alteori făceam intăi turul şi apoi stăteam.
Seară de seară, in toate oraşele, unde exista o stradă principală, aceasta se numea Republicii, şi pe ea ieşeau fetele şi băieţii să facă tururi. In doi ani cred c-am făcut vreo 7.000-8.000 de tururi, după care am plecat in Bucureşti, unde puteam să fac tururi pe toate bulevardele şi in mod special pe Magheru. Era insă altceva, nu vedeai aceleaşi feţe oricăte tururi ai fi făcut, te simţeai străin. La Brăila, in anii aceia, pănă prin 1970 şi chiar mai tărziu, tururile ţineau de natura locului, le dădeau băieţilor şi fetelor senzaţia că era inevitabil să li se intămple curănd ceva interesant. Nu se intămpla bineinţeles nimic, insă aşteptarea, in sine, era plină de promisiuni. Privită de sus, din cer, Strada Republicii ar fi fost un spectacol ciudat, deoarece tururile se făceau pe un singur trotuar, in timp ce pe celălalt umblau vărstnicii şi tinerii fără prieteni. De pe partea noastră ii vedeam strecurăndu-se printre cuplurile de bătrăni ca nişte năluci pe fetele şi pe băieţii fără prieteni. Şi ei făceau tururi, dar cu aerul că se grăbeau să ajungă undeva, că nu ii interesau deloc găştile de pe trotuarul nostru.
Tururile de pe trotuarul pentru tururi aduceau a defilare, una liniştită, fără lozinci şi steaguri. Din cer, coloana arăta probabil ca o curea lată pusă in mişcare de roţi nevăzute. Pe trotuarul de vizavi se mişca o altă coloană foarte rarefiată şi intr-o continuă destrămare. Vizavi nu erau tururi adevărate. Familiştii şi bătrănii făceau un tur, cel mult două. Sunt convins că Brăila a fost campioana ţării la tururi, pănă ce un primar tembel a desfiinţat trotuarele, găndind in felul lui democratic că lumea se va plimba astfel in devălmăşie, pe toată lăţimea străzii.
Am făcut, ani de-a răndul, mii şi zeci de mii de tururi, ca un robot, fără să mă intreb de ce le fac, cu sentimentul că există o cauză superioară, pe care nu-i bine s-o cercetezi. Şi brusc, nici nu-mi amintesc in ce zi şi nici dacă am avut un motiv anume, n-am mai făcut tururi. Dacă nu plecam din Brăila, aş mai fi făcut probabil alte zeci de mii. O fi fost bine, o fi fost rău? Cine ştie?! La 20 de ani, aşteptarea e totul. Mi-am exersat aşteptarea. Nu ştiam ce aştept, nu ştiam dacă urma să am un căştig din asta, nu ştiam nici măcar dacă miile acelea de tururi erau aşteptare pură. Astăzi ştiu ce aşteptam. Dar ce folos dacă astăzi pănă şi pentru a ieşi din casă imi trebuie un motiv foarte serios?
Doi ani la rănd, seară de seară, am făcut tururi. Am inceput să fac tururi foarte devreme. In vacanţa mică şi in vacanţa mare, cănd ni se dădea drumul acasă de la internat. Şi, apoi, ori de căte ori aveam chef să ies in oraş. La Brăila, tinerii se ingrămădeau cu sutele pe Strada Republicii să facă tururi. Ne intălneam căţiva prieteni in faţa teatrului, in capătul din Centru al străzii, şi incepeam să ne intrebăm dacă să facem un tur sau să mai stăm. Uneori stăteam şi pe urmă făceam turul pănă la celălalt capăt al străzii şi inapoi, alteori făceam intăi turul şi apoi stăteam.
Seară de seară, in toate oraşele, unde exista o stradă principală, aceasta se numea Republicii, şi pe ea ieşeau fetele şi băieţii să facă tururi. In doi ani cred c-am făcut vreo 7.000-8.000 de tururi, după care am plecat in Bucureşti, unde puteam să fac tururi pe toate bulevardele şi in mod special pe Magheru. Era insă altceva, nu vedeai aceleaşi feţe oricăte tururi ai fi făcut, te simţeai străin. La Brăila, in anii aceia, pănă prin 1970 şi chiar mai tărziu, tururile ţineau de natura locului, le dădeau băieţilor şi fetelor senzaţia că era inevitabil să li se intămple curănd ceva interesant. Nu se intămpla bineinţeles nimic, insă aşteptarea, in sine, era plină de promisiuni. Privită de sus, din cer, Strada Republicii ar fi fost un spectacol ciudat, deoarece tururile se făceau pe un singur trotuar, in timp ce pe celălalt umblau vărstnicii şi tinerii fără prieteni. De pe partea noastră ii vedeam strecurăndu-se printre cuplurile de bătrăni ca nişte năluci pe fetele şi pe băieţii fără prieteni. Şi ei făceau tururi, dar cu aerul că se grăbeau să ajungă undeva, că nu ii interesau deloc găştile de pe trotuarul nostru.
Tururile de pe trotuarul pentru tururi aduceau a defilare, una liniştită, fără lozinci şi steaguri. Din cer, coloana arăta probabil ca o curea lată pusă in mişcare de roţi nevăzute. Pe trotuarul de vizavi se mişca o altă coloană foarte rarefiată şi intr-o continuă destrămare. Vizavi nu erau tururi adevărate. Familiştii şi bătrănii făceau un tur, cel mult două. Sunt convins că Brăila a fost campioana ţării la tururi, pănă ce un primar tembel a desfiinţat trotuarele, găndind in felul lui democratic că lumea se va plimba astfel in devălmăşie, pe toată lăţimea străzii.
Am făcut, ani de-a răndul, mii şi zeci de mii de tururi, ca un robot, fără să mă intreb de ce le fac, cu sentimentul că există o cauză superioară, pe care nu-i bine s-o cercetezi. Şi brusc, nici nu-mi amintesc in ce zi şi nici dacă am avut un motiv anume, n-am mai făcut tururi. Dacă nu plecam din Brăila, aş mai fi făcut probabil alte zeci de mii. O fi fost bine, o fi fost rău? Cine ştie?! La 20 de ani, aşteptarea e totul. Mi-am exersat aşteptarea. Nu ştiam ce aştept, nu ştiam dacă urma să am un căştig din asta, nu ştiam nici măcar dacă miile acelea de tururi erau aşteptare pură. Astăzi ştiu ce aşteptam. Dar ce folos dacă astăzi pănă şi pentru a ieşi din casă imi trebuie un motiv foarte serios?
Citește pe Antena3.ro
