Una e să te opui crizei, alta e să-i faci faţă

Săptămâna trecută am participat la Barcelona la o Conferinţă internaţională despre soluţii politice ale crizei economice globale. Am prezentat cazul României confruntate cu această criză.

Datele statistice reci nu arătau deloc rău: opt ani de creştere economică continuă, din care chiar în primul an de criză globală, 2008, România a avut o nesperată creştere de 7,4% a PIB şi investiţii străine directe în sumă de 9 miliarde de euro. Din acest an însă, România se confruntă cu un declin îngrijorător al producţiei industriale cu circa 18%, al ratei de schimb a leului faţă de euro cu 16%, al salariului mediu real cu peste 25% şi ameninţarea crescândă a şomajului. Discuţia despre soluţii a ajuns imediat  la acordurile cu FMI la care ar urma să apeleze cam toate ţările central şi est-europene. România are problema bine cunoscută a datoriei externe pe termen scurt de 24 de miliarde de euro, din care are de plătit, în 2009, 8,3 miliarde de euro. Numai că datoria publică şi garantată de stat e de numai 1,6 miliarde de euro, iar 6,7 miliarde reprezintă serviciul datoriei în 2009 pentru cea negarantată public, adică privată. Nici asta nu ar fi atât de îngrijorătoare, spuneau acolo unii specialişti privind la rezervele internaţionale ale BNR de circa 25 miliarde de euro la care se adaugă aur în valoare de aproape alte 2 miliarde. Un director de la FMI m-a întrebat cu subînţeles dacă nu cumva cu salariile sunt probleme (adică scăpate de sub control). I-am răspuns că din 2001 până în 2008, în timp ce salariul mediu real a crescut în România cu 55%, productivitatea muncii a crescut cu 83%. Un fost prim-ministru (din Letonia) prezent la dezbatere m-a întrebat imediat: "De ce vă trebuie acordul cu FMI?". Răspunsul la întrebare l-am dat, cred, în editorialul de săptămâna trecută. Acum, ţinând seama de dezbaterea de la Barcelona, am alte întrebări. Unde se vor vedea efectele banilor împrumutaţi de la FMI? În băncile internaţionale care au sucursale în România sau în economia României? Deocamdată avem afirmaţia clară că prin metodologia FMI trebuie susţinute băncile ale căror subsidiare au pierderi în România. Despre creditarea economiei din România nu ştim nimic concret. Acum cinci zile, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, spunea că nu se pune problema să mai fie recapitalizate bănci private câtă vreme nu ştim unde s-au dus banii deja alocaţi. În ce priveşte România, este mai probabil că împrumutul va fi cheltuit pentru a acoperi anumite credite neperformante, mai pe româneşte pierderi. Dar miile de întreprinderi mici şi mijlocii, în care muncesc salariaţi care asigură traiul a sute de mii de familii, ce avantaje vor avea? Când, zilele trecute, un oficial al FMI spunea într-o întâlnire internaţională că "noi (FMI) vom aplica anumite politici în domeniul cheltuielilor publice în România" am trăit sentimentul că noi, românii, suntem într-o semicolonie. Ni se mai spune că împrumutul de la FMI ne ajută să menţinem un anume curs de schimb al leului faţă de euro. O puteam face probabil cu rezervele noastre valutare, cu condiţia esenţială să nu asistăm neputincioşi la o reducere continuă a activităţii economice. Atunci, ce fel de minime garanţii avem că agenţii economici din România vor beneficia de credite ca urmare a împrumutului? Nu avem aşa ceva.

Problema cea grea pentru români este inflaţia. Dacă depindem de euro prin preţul plătit pentru aproape tot ce e mai necesar - de la alimente la gaze naturale -, iar producţia naţională este slabă, mult sub ceea ce ar putea fi, răspunsul corect la ameninţarea inflaţiei este întărirea acesteia din urmă. Soluţia politică globală a crizei încă nu o avem, dar e sigur că principiul politic trebuie să fie fundamental diferit faţă de ce am trăit înainte de criză: cei care poartă uriaşa vină pentru dezastrul provocat de criza financiară nu pot fi - din nou - cei încredinţaţi cu enorme resurse financiare colectate din bani publici pentru a stopa criza. În concluzia dezbaterii de la Barcelona am afirmat că, astăzi, acordurile cu FMI trebuie să cuprindă o nouă filozofie a condiţionării împrumutului, căci "celebra" reţetă FMI din trecut mai degrabă a eşuat. Punct de vedere susţinut de declaraţia Clubului de la Madrid.