Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când facturezi unui client un produs sau un serviciu încerci să obţii o valoare evident mai mare decât ai fost nevoit să plăteşti furnizorilor pentru realizarea produsului sau serviciului respectiv. Diferenţa se numeşte valoare adăugată şi reprezintă în esenţă, pe de o parte, cheltuieli cu salariile (inclusiv contribuţiile sociale) şi, pe de altă parte, profitul brut obţinut. La nivel naţional, valoarea adăugată se numeşte produs intern brut, mult invocatul PIB, utilizat pentru evaluarea potenţialului economic şi creşterii economice în cazul unei ţări şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale pe aceste planuri.
Statistica urmăreşte cât din PIB-ul unei ţări constituie salarii şi adiacente şi cât profituri – respectiv, în jargonul de specialitate, cât „compensarea salariaţilor“ şi cât aşa-numitul „excedent brut de exploatare“ – sau, altfel spus, ceea ce revine muncii şi ceea ce revine capitalului.
În cazul României, frapează pur şi simplu ponderea cu totul disproporţionată a părţii ce revine capitalului, anume 55-60% (şi deci a părţii nevolnic de mici ce revine muncii). Prima reacţie ar fi că aşa este în capitalism, pe calea căruia a luat-o şi România, mai ales că în 1990, când ţara nici n-o apucase încă pe această cale, ponderea era de numai 45%! Dar, să vezi şi să nu crezi! Analizând această distribuţie a PIB-ului în ţările vest-europene – vechi capitaliste – se constată că situaţia în acestea este nu ca în capitalismul românesc, ci ca în comunismul românesc! Munca este cea căreia îi revine vreo 60% din PIB, în timp ce capitalului îi revine numai 40%! Discutăm, evident, în aceste comparaţii de procentaje din PIB, şi nu de dimensiunea PIB-urilor!
Ceea ce de asemenea mai miră cel puţin la prima vedere în cazul României este fluctuaţia sensibilă (la nivel de câteva puncte procentuale) a respectivei distribuţii, fluctuaţie absolut neuzuală pentru un indicator de o asemenea generalitate şi profunzime, care ar trebui să se înscrie pe o traiectorie sau alta, dar fără mari oscilaţii. În această privinţă explicaţia stă probabil în „subţirimea“ PIB-ului românesc, măsuri sau politici de impact teoretic modest putând fi resimţite însă major în plan practic.
Pe articulaţia unei asememea „împărţeli“ între muncă şi capital te-ai aştepta ca investitori de pretutindeni să se înghesuie în România spre a profita, mai ales că politica oficială, impusă de tandemul FMI-BM şi mai de curând de troika FMI-BM-CE şi susţinută activ şi aplicată de toate instituţiile româneşti (guvern, BNR, partide de dreapta, partide de stânga, patronate etc.), este cea a promovării unor salarii mici pentru ca România, chipurile, să fie „atractivă“ pentru capitalul străin. În viaţă vedem însă un cu totul alt tablou! Fără de mirare! Salariile mici înseamnă piaţă restrânsă şi investitorii atraşi sunt doar cei de mâna a paişpea. La piaţă restrânsă, masa profitului este mică, oricât de mare este rata profitului. Şi rata mare a profitului atrage doar jefuitori, şi nu investitori!
Nu-i vreo mirare că România dă înapoi şi nu merge înainte! Si pe zi ce trece îşi consolidează poziţia codaşă în Europa. Realmente tulburător este însă altceva! (Despre aceasta în numărul viitor.)
Citește pe Antena3.ro
