Ungur pe pâine

Dand cu ochii de mine, domnul C. a pus banda: "Oooo!... Buna ziua!... Ce mai faceti? Nu v-am vazut de mult". I-am spus ca fac bine. Chiar bine. Eu, personal, chiar bine. Am apasat pe "eu, personal" si omul a muscat-o, schimband placa: "Pai, da... Vreti sa spuneti ca tara nu face bine, ca e pe chituci, ca nimeni nu misca... Trebuie sa intelegeti: asa-i aici. Nu se poate altcumva. Fiecare se descurca pe cont propriu. Important e ca mergem inainte". Era acelasi: jovial si gata de taifas in­telectual. Ne intalniseram la o banca, unde el vine zilnic, fiindca este om de afaceri. Gaterist. Ca om de succes local, este insa si vanator de frunte, iar intr-o vreme, atunci cand ne intalneam intamplator, ma aborda cu informatii din subteranele braconajului practicat de gastile adverse – fiindca, trebuie stiut: in vanatoare e ca intre manelisti: exista bani, dusmani, pizma si foarte multa fala.

Cum tocmai ma intorsesem de pe Neagra Brostenilor - de miru’ lumii, un rau de munte iesit neatins din secolul hidrocentralelor, brazdand un bazin forestier cu o rara frumusete si biodiversitate –, i-am lamurit ce era cu acel delimitant "eu, personal". Niste idioti cu bani – penticostalii de la firma Filadelfia Group din Bistrita, lacomi cum sunt astazi mai toti evlaviosii – decisesera, cu de la ei putere, avand sustinerea conducerii PDL-iste a judetului Suceava, sa construiasca sapte hidrocentrale private pe rau. O umbra s-a strecurat in ochii vanatorului meu: "Da... Cunosc bine zona... Superba. Se va duce dracului si locul asta, cum se duc toate". "Da, dar vedeti dumneavoastra – am plusat eu -, ca de obicei, iata: aflati ceva rau, ceva care va ne­multumeste, dar acceptati. Pai, asta e hiba: nu vreti sa fiti cetatean. Simtiti ca vi se trage tara de sub picioare si va vedeti de treaba. Nici cel mai mic gest de protest. Uite, va invit cu mine la judet si..." "Pai, dumneavoastra scrieti! - m-a intrerupt omul. "Da, scriu. Si?... Presa are pu­tere doar acolo, unde oamenii ies in strada in urma unui articol, chiar daca tema si domeniul nu ii privesc direct. La popoarele coagulate, asa se intampla. La noi insa, scriu, primesc felicitari la telefon si cu asta basta." "Exagerati... Orice ati spune, romanii, ca romanii, dar ungurii astia... De aici ni se trage. Ati vazut declaratiile lui Tökes si ale lui Orban? Nu se lasa... Pe cuvantu’ meu ca de ar fi ceva, o miscare, o revolutie, pun mana pe arma si ma duc!"

M-am uitat lung la el si am tacut. S-a lasat o tacere stridenta. Am zambit: "Chiar asa? Va duceti sa ce?... Sa inteleg ca ati pleca spontan, ca Penes Curcanu’? Sincer, nu va cred. Dar, daca tot ziceati de «ceva, o miscare», uite de ce nu va cred: eu va cer acum mult mai putin. Veniti cu mine la baronul portocaliu al judetului. Il cunoasteti bine, ca si mine... Sa nu apar numai eu, mereu eu, eternul revoltat. Sa se vada ca suntem mai multi... Doi. Nu va cer sa-i vorbiti. Macar sa am un martor la ce ii voi spune. Apoi, mai vedem. Fiindca pare-se ca penticostalii l-au cointeresat si beneficiul exploatarii uneia dintre hidrocentralele private va fi al lui. Ca de obicei, printr-un interpus fidel de prin partea locului. Pentru buzunarul lui de calic, strica definitiv un tinut. Veniti?".

Puscasul a plecat ochii: "Dom’ doctor, e periculos. As veni, dar e periculos. Stiti bine ca fluturele asta portocaliu e ranchiunos si razbunator. N-are mama, n-are tata... Doar il stiti mai bine decat mine. Uite, sa va spun ce a patit un prieten – si a pomenit numele altui afacerist local –, a vorbit de rau, la un chef, despre conducerea judetului si a doua zi s-a pomenit cu Garda Financiara pe cap. L-au tinut apoi in controale vreo sase zile: de la Mediu, de la Protectia Consumatorului, de la Sanepid, de la Pompieri. Plecau unii, veneau altii. Si la toti a trebuit sa dea din greu. De atunci, tot asa o duce. Asta e... Trebuie sa ma intelegeti. Am si eu doi copii, care au nevoie de mine. Trebuie sa-i port la scoli, ca nu mai e ca mai demult. Ai bani, faci carte, n-ai bani, nu faci. Si ramai ca mine... N-am chef de complicatii. Si mai e ceva: noi – omul rostindu-si numele la un vanitos plural, ca si cand ar fi zis «noi, Soimarestii» – suntem o familie veche si tare de vaza in targ. Nu ne-am amestecat in politica niciodata. Ne-am vazut de afaceri si, har Domnului, afacerile au mers din plin". "Bine – am zis -, dar ce fel de familie de vaza sunteti daca va lasati calariti de un parlit, venit in oras numai cu hainele de pe el?" Tacerea a fost scurta si patriotul meu, cel care manca unguri pe paine, a izbucnit dintr-o data, luminat ca la o descoperire: "Cred ca aveti dreptate, dar sa n-o luam in tragic!".