Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu oricine scrie o carte din capul lui merită să devină membru al Uniunii Scriitorilor, chiar dacă face pentru asta un efort fizic stimabil. Nici măcar un camion de cărţi n-ar trebui să asigure intrarea în rândul scriitorilor profesionişti a celor ce-şi folosesc mai degrabă fundul decât capul în actul creaţiei literare. Să ne înţelegem, Uniunea dă numai legitimaţie de membru, nu şi talent. Cu acesta vii de acasă, sau nu vii deloc. Şi mai dă ceva Uniunea: dreptul de a încasa o indemnizaţie lunară membrilor săi pensionari. Ceea ce este un lucru bun. Rău e atunci când visezi să devii scriitor profesionist doar de dragul acestei indemnizaţii. Cred că visul oricărui scriitor autentic este să intre nu atât în Uniunea Scriitorilor, cât în inima cititorilor. Lucrul acesta se petrece, din păcate, mai rar. Şi nu din vina cititorilor. Nu toţi scriitorii sunt Eminescu. Sau Caragiale. Sau Creangă. Sau Labiş. Sau Marin Sorescu. Sau Nichita Stănescu. Sau Marin Preda. Sau Cărtărescu, mai ales Cărtărescu, căruia i-ar sta mai bine dacă ar fi lăsat să fie ceea ce este, Cărtărescu, şi nu Eminescu sau noul Eminescu, aşa cum încearcă unii dintre susţinătorii săi fundamentalişti să ne convingă.
Trebuie spus din capul locului un adevăr dureros, genialitatea în literatura română se opreşte cam acolo unde se termină România. Imediat ce ai trecut frontiera, Nicolae Manolescu, ca să dăm un singur exemplu, nu prea mai are putere de convingere. În afara ţării, singura măsură a valorii scriitorilor noştri poate fi dată doar de cărţile lor. Numai că la noi cărţile călătoresc, ca şi scriitorii ,de altfel, foarte rar în străinătate. De ce? Din cauza faptului că orice călătorie peste graniţă costă. Costă bani. Iar scriitorii români sunt în marea lor majoritate săraci. Cărţile le ajung, atunci când le ajung, cu destulă greutate şi în ţară, adică la cititorii fără de care ei s-ar simţi chiar fără nici un rost pe lume.
Scriitorii sunt în general nişte oameni foarte singuri. Se poate spune că Uniunea Scriitorilor există ca să le poată face această singurătate suportabilă.
Şi mai sunt scriitorii nişte copii mari şi orgolioşi care au din când în când nevoie de preţuire şi de un strop de afecţiune. Uniunea Scriitorilor este sau ar trebui să fie locul în care le găsesc pe amândouă. Dar nu prea se întâmplă aşa. Şi nu se întâmplă deoarece Uniunea Scriitorilor este în realitate uniunea câtorva grupuri restrânse de scriitori. Membrii acestora sunt mereu pe lista premianţilor. Uneori, nu negăm, în mod îndreptăţit, datorită valorii. Tot ei sunt autorii cărţilor despre care se vorbeşte cu predilecţie în revistele ce aparţin Uniunii Scriitorilor. Sigur, e dreptul revistelor să aibă politica lor editorială. Cu o condiţie însă, să fie independente, nu ale Uniunii Scriitorilor. Cărţile ce merg la export, aşa puţine cum sunt, sunt ale aceloraşi autori. Fără excepţie! Excepţiile, căci există şi ele, n-au nicio legătură cu subvenţiile primite de la buget. În ce-i priveşte pe ceilalţi, majoritarii, se poate demonstra cu uşurinţă că şi din rândul lor ţâşnesc periodic autori demni de a fi premiaţi şi, de ce nu, traduşi, asemenea privilegiaţilor, în străinătate. Pe banii statului. Dar aceştia sunt lipsiţi de şansă. Unii ar spune, de gaşcă. În orice caz, de toată această situaţie nu sunt străini cei ce diriguiesc la vârf destinele Uniunii. Dumnealor sunt principalii autori şi gestionari ai dezbinării acesteia.
La începutul săptămânii viitoare, scriitorii vor avea conferinţă naţională de alegeri. E lucru ştiut, scriitorii, vrând parcă să întărească faptul că pentru ei cea mai frumoasă realitate este ficţiunea, cam au obiceiul de a acţiona împotriva propriilor interese. Le stă în faţă ocazia de a o face din nou. Sau de a rata, spre folosul lor, această ocazie, punându-şi în frunte o echipă de profesionişti capabilă să le arate tuturor respectul cuvenit. Chiar dacă nu toţi sunt Eminescu, Caragiale, Creangă, Labiş, Preda, Sorescu sau Cărtărescu. Şi asta nu fiindcă au ajuns în vârf datorită voturilor lor, ci pentru că, fiind încă în viaţă, putând încă să se aşeze la masa de scris şi să umple cu lumina propriilor gânduri hârtia, oricare dintre ei are şansa unei importante izbânzi literare. Poate chiar a capodoperei. Doar moartea e definitivă. Viaţa e în mişcare, fapt care stă la originea unuia dintre defectele sale fundamentale: cel de a modifica, atunci când ţi-este istoria literaturii mai dragă, ierarhiile.
Citește pe Antena3.ro
