Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Uniunea Europeană a fost înființată având la bază un set de idei extrem de generoase, care nu și-au pierdut câtuși de puțin nici valoarea, nici actualitatea, în deceniile care au trecut de atunci – ba chiar dimpotrivă: pace, libertate pe toate palierele vieții sociale, cooperare reciproc avantajoasă, egalitate în fața legii (între oameni, între țări) și așa mai departe.
Nu în ultimul rând, deși la început nu reprezenta mai mult decât un acord limitat de liber-schimb, Uniunea s-a vrut a fi o pavăză pentru cetățean în fața aparatelor administrative ale statelor naționale. Ceea ce poate părea extrem de bizar în ziua de astăzi când printre principalele critici la adresa UE și a instituțiilor sale este tocmai că s-au transformat în coloși birocratici.
Dar eu așa îmi amintesc că am perceput perspectiva ca România să adere la UE, demers pe care l-am susținut și îl susțin în continuare. Trăit în comunism și într-o tranziție parcă fără de sfârșit, sătul de corupție, incompetență, rețele clientelare și funcționărism opac, m-am raportat la Uniunea Europeană ca la o promisiune de aer curat și de simplificare a relațiilor cu statul, în beneficiul cetățeanului.
Nu în ultimul rând, UE era privită, mai mult sau mai puțin conștient, ca un soi de suprainstanță de recurs de la care locuitorul statului național era îndreptățit să aștepte protecție și dreptate, în cazurile în care autoritățile din țara sa îi făceau viața grea. Ideea era de ieșire din izolare, de vorbit aceeași limbă administrativă și de stabilit un set de reguli simple și universale.
Tocmai de aceea, cel puțin o parte din ceea ce numeam atunci acquis comunitar, pe care România trebuia să-l integreze în legislația și în structura de funcționare a autorităților sale, pentru a putea adera, părea firescul însuși. Grija era în ce măsură vor fi capabili oficialii de aici, de la noi, să se adapteze și să se – cu un termen corporatist – reinventeze. Dinspre UE nu putea să vină din principiu nimic greșit, iar bunele intenții traduse în fapte nu puteau avea decât rezultate pozitive.
Și nu eram deloc naivi, cei care simțeam aceste lucruri. După atâția ani cu Ceaușescu și cu pseudo-capitalismul de cumetrie al tranziției cu parfum balcano-slav, nu mai poți fi naiv. Știi că tot ce vine dinspre putere și zonele din proximitatea ei trebuie tratat cel puțin cu circumspecție. Însă la acel moment, discursul și chiar faptele venite dinspre Vest erau puternic credibile, o alternativă reală la ce trăisem până atunci.
Nici nu cred că a existat vreo mare „conspirație” care să fi deturnat Uniunea Europeană de la principiile ei inițiale. Cred însă că puterea îi corupe și pe oamenii cu bune intenții și îi face să cadă în viciul de a face binele cu forța.
Pentru că asta a stat la baza transformării structurilor UE în colosul birocratic de astăzi, de care nu se plâng doar așa-numiții eurosceptici. Se plâng și federaliștii, cei care ar dori un stat european în cel mai propriu sens al cuvântului, însă sub forma unui stat de drept, cu Constituție care să garanteze drepturi pentru cetățeni, regiuni și țări și care să impună reguli și limite autorităților, cu separare reală a puterilor la Bruxelles, Strasbourg, Luxemburg și așa mai departe.
Nu doar euroscepticii și naționaliștii se plâng de proliferarea necontrolată a reglementărilor de toate felurile și gradele, menite să ne protejeze prin constrângere și să ne ferească de noi înșine limitându-ne opțiunile dincolo de ceea ce înseamnă respectarea obligatorie a drepturilor și libertăților semenilor noștri.
Asta, bineînțeles, pe fondul tentației etern-universale de a profita de orice neajuns sau imperfecțiune din societate – multe dintre ele fundamental nerezolvabile, ci doar ameliorabile prin compromis – pentru a crea o nouă instituție, un nou mecanism politico-administrativ, o nouă structură de redistribuire. Care după aceea, evident, vor avea toate motivele de a-și conserva existența și de a-și demonstra utilitatea.
Știm cu toții bancul cu Bulă care, mânat de cele mai bune intenții, voia să ajute o bătrânică să traverseze strada, deși ea nu voia. Nu s-a gândit nimeni că doamnei respective îi este realmente mai bine pe trotuarul pe care se află? Fără să aibă nici cea mai mică intenție de a declanșa vreo „contrarevoluție” secesionistă în orașului ei natal și fără să deranjeze pe nimeni mergând în continuare pe același trotuar.
Soluția nu este în niciun caz ieșirea din UE sau desființarea UE. Dar ar fi bine, tocmai, ca Uniunea să-și amintească de unde a pornit, ce se aștepta de la ea inițial, mai ales din partea țărilor aderate mai târziu, și de ce a avut succesul pe care l-a avut atâția ani. Mai ales în momentul de față, în care se tot vorbește despre nevoia de unitate europeană în fața atâtor amenințări, unele cu totul neașteptate. Poate că această unitate poate fi atinsă mai eficient prin consimțământul liber al cetățenilor, nu doar prin „voință politică” și prin „forța liderilor”.
Citește pe Antena3.ro
