Urletul care alungă moartea

Uneori moartea vine tăcut, pe neștiute. Vineri seară a venit cu urlete, durere, miros de carne în flăcări, cu vieți făcute scrum, cu suflete arse. A venit fulgerător, dar nu pe neștiute. Au știut-o toți cei care au lăsat clubul ăla să funcționeze. Au știut cei care au înghesuit 400 de suflete într-un subsol și le-au privit apoi cum se zbat, cum oamenii se urcă unii peste alții ca să se salveze. Au chemat Moartea la întâlnire cu tineri nevinovați cei care au pus la un loc foc, burete și o singură ușă pe care să se poată fugi.

Durere. Panică. Disperare. Revoltă. Ură. Neputință… Când scriu acest text, sunt 30 de morți. Văd mii de oameni în stradă care le aprind lumânări… să le facă drumul mai ușor spre ceruri. Cu toții sunt muți, dar le citești în ochi revolta. Pe paturi¬le de spital sunt zeci de suflete care încă luptă. Îți vine să urli, să te rogi, să urli iar… să alungi moartea de lângă ei.

Sunt îngeri care îi păzesc. În halate albe, fără să fi dormit o clipă, medici, asistente, bran-cardieri, psihologi… sunt toți la patul lor și îi trag de partea vieții.

E coadă la sânge. Sânge de om bun, solidar, sânge de om adevărat, care înțelege durerea și nevoia, sânge de om care nu vrea nimic în schimb. Vrea doar să ajute. Un alt om.

E o liniște ce apasă. Și o solidaritate ce te copleșește. Nicicând nu a mai fost așa. E abia începutul. Mulțimea va vorbi! Va cere să vadă vinovații. Toți vinovații! Pentru că e momentul să ne trezim. Pentru că a venit clipa să ne facem bine.