Vâltoarea plăcerii carnale

Săptămâna aceasta am convenit să abordăm tema căsătoriei, din mai multe puncte de vedere. Să ne uităm împreună la viaţa în doi: nimic nu poate fi mai frumos, mai poetic, mai dătător de fericire decât ca un bărbat şi o femeie să se iubească şi să se dăruiască unul altuia fără rezerve, total şi pentru totdeauna. Să se regăsească unul în celălalt, să dobândească responsabilitatea de a creşte prin iubire şi de a înmulţi iubirea. Aceasta este viaţa ideală în doi, în care căsnicia înseamnă fericire. Poate veţi încerca să mă contraziceţi, pe bună dreptate în unele cazuri.

Pentru ca relaţia să supravieţuiască este nevoie de trei elemente: dragoste, respect şi încredere. Căsătoria este o casă pământească a iubirii, o dragoste pe bază de contract, vorba poetului Valeriu Butulescu. Însă cunoaştem şi faptul că viaţa nu este un basm plin cu zâne şi feţi-frumoşi, deşi în subconştientul unora se ascund imagini romantice cu Cenuşăreasa, Brad Pitt sau alţii. Problema noastră este că am schimbat sensul iubirii, l-am schimbat în senzualitate şi în plăcere carnală. Oamenii au acum obiceiul de a se căsători cu persoana fără de care cred că nu pot trăi, în loc s-o facă însă cu persoana cu care ştiu că pot trăi. În seria de cateheze din cartea "Sfânta taină a căsătoriei" a părintelui Ierod Gamaliel Sima descoperim ce înseamnă cu adevărat trăirea iubirii în viaţa de familie: "Iubirea este cea care leagă pe Dumnezeu de om, pe bărbat de femeie. Iubirea soţilor devine prin sfinţenia nunţii cerul pe pământ. Nunta este un model de unire a lui Hristos cu Biserica, din iubire". Ce pot face mirii ca să nu piardă iubirea? "Toate puterile sufleteşti concură în actul iubirii, dar voinţa este motorul. Dacă vrei, poţi să iubeşti, dar numai să ştii pe cine. Ca mirii să nu piardă iubirea, trebuie să pună în funcţiune «motorul iubirii», adică voinţa de a iubi. Dumnezeu a pus în alcătuirea noastră trupească nişte perechi: doi ochi, două urechi, doi rinichi, dar când un picior nu mai funcţionează rămânem şchiopi, însă putem merge sărind cu piciorul rămas întreg. Aşa este şi în familie. Căsătoria are scop educativ şi autoeducativ, pentru că, dacă iubeşti pe cineva, cauţi să te autoperfecţionezi, să-i fii din ce în ce mai mult de folos. Pentru că aşa cum tu aştepţi să te ajute să creşti prin iubire, la fel şi celălalt are nevoie. Fiecare trebuie să-l accepte pe celălalt şi să renunţe la egoismul său".

O prioritate pentru vârsta tinereţii este gândul la căsătorie. Din păcate, acest obiectiv esenţial al împlinirii umane a fost invadat de democraţia plăcerii carnale, de râvnirea după banii partenerului, iar, în final, de virusul despărţirii. Aşa-i nălucirea vremii noastre. În trecut, divorţul avea efecte asupra celui vinovat: acesta era îndepărtat din familie şi i se inter­zicea să se recăsătorească atât timp cât trăia celălalt, şi mai ales cu persoana din cauza căreia s-a produs divorţul. Luaţi aminte la vorbele părintelui. Acum, iubirea nu mai este voinţă şi raţiune. Imaginaţi-vă ce efecte ar fi avut acum restricţia din vremurile de odi­nioară...