Valurile Dunării austriece (I)

Fete şi băieţi în pragul majoratului. Buhăiţi şi diformi, cu feţele împodobite primitiv cu mărgeluşe şi cercuri metalice, cu părul caciurit în nuanţe stranii şi tatuaţi sălbatic. Agresivi şi maturizaţi pretimpuriu, cu orbitele abrutizate de libertatea prisositoare. În crucea nopţii, urlete nevertebrate îmi despică somnul şi-l fac ţăndări, animalele, insuficient domesticite, sparg sticle şi zbiară bezmetic, evadaţi din adăposturile civilizaţiei tenebroase. Uşor, uşor, barbarii au strămutat caverna în oraş, şi mă tem că viitorul e al cetei, al tribului. Spirala lui Comte se desfăşoară implacabil.

1. În poarta Hofburg-ului - palatul de iarnă al împăratului Frantz Josef - e un du-te vino continuu, colorat şi vocal. Oameni sosiţi din toate colţurile planetei se zgâiesc la fiece piatră din capitala Austriei, lacomi să imortalizeze o efemeritate de album. Stau pe bancă şi nu mă satur să privesc lumea de ocazie. Lângă mine, în spate, un bărbat, potrivit la statură, îşi boieşte faţa cu cremă albă, pe un contur de mască impersonală cu ochelari fumurii. Îşi trage peste cămaşa albă o pelerină neagră, ca de magician, şi-şi pune pe cap o pălărie cu boruri înguste. Îi urmăresc absorbit gesturile, ca nu cumva să scap vreo mişcare. Tipul e un spectacol în sine, patrulează de o parte şi de alta a scenei improvizate dintr-o navetă de sticle, învelită în cârpă de doliu. Îşi aşază cu meticulozitate podiumul, la fel şi cutia de danii, preocupat de geometria perfectă a perimetrului civic. Păşeşte apăsat pe dalele trotuarului, făcând să scrâşnească plachiurile pantofilor lustruiţi impecabil. Mimul stradal fumează nervos, frământându-şi degetele, semn că emoţia îl înghimpă. Se concentrează în rotocoalele albicioase, pregătindu-şi recitalul contra cost. Insul se mişcă studiat, în agitaţia ţinută cu greu în frâu. Pufăie adânc şi striveşte sub toc chiştocul azvârlit tacticos. Se apleacă şi-şi scoate vioara din husă, o şterge, o acordează şi se suie pe "scenă". Cocoţat aşa, încremeneşte brusc, iar trecătorii se opresc, curioşi din fire. Turiştii au timp berechet şi de aceea îşi pierd vremea cu fel de fel de fleacuri. Unul, japonez, desigur!, îi aruncă în cutie o monedă şi să vezi minune. Mimul învie subit, mângâind suav coardele subţiri, în frânturi de simfonii celebre. Nu mult, însă, preţ de câteva clipe, şi înlemneşte iarăşi. Până ce îl înconjoară un grup de americani. Cenţii zornăie la picioarele lui "Paganini", şi arcuşul scârţâie retrezit din înţepeneala simulată. Jocul acesta se repetă întruna şi toţi sunt zâmbitori şi exuberanţi, îndeosebi când se pozează cu actorul fără identitate. De altfel, el e singurul mascat dintre noi, ăştia aflaţi în vacanţă. Păi, masca nu lipseşte nimănui la serviciu, angajatul şi masca, e-n fişa postului fiecăruia! Abia în orele libere, oamenii se răsucesc înspre ei înşişi şi atunci îşi aduc aminte că au fost copii şi se joacă. Turismul e o astfel de zbenguială, iar oamenii îşi permit extravaganţe de neimaginat altcumva. Plătesc pentru orice capriciu şi se veselesc ludic, departe de măştile abandonate acasă. Mimul se uită împrejur, prin lentilele întunecate, cu o sobrietate care mă obligă să mă simt vinovat de răgazul în care m-am refugiat de-o zi. Instinctiv, îmi pipăi obrajii, chipul vălurit, dezobişnuit să mă arăt publicului nemascat.

2. Barbarii nu mai sunt de mult la porţile oraşului, au demolat zidurile de apărare şi ne-au împresurat, silindu-ne să le oferim felii din viaţa noastră. Îi întâlnim pretutindeni, în bloc, pe stradă, la birou, pe stadion, în sălile de spectacol, oriunde. S-au înmulţit într-atât, încât va trebui să învăţăm să convieţuim cu ei. Nu-i de mirare, aşadar, că i-am găsit şi la Viena, în scurta croazieră pe Dunăre. Să fi fost 20. Tineri habsburgi, puri ori amestecaţi cu alte seminţii. Fete şi băieţi în pragul majoratului. Buhăiţi şi diformi, cu feţele împodobite primitiv cu mărgeluşe şi cercuri metalice, cu părul caciurit în nuanţe stranii şi tatuaţi sălbatic. Agresivi şi maturizaţi pretimpuriu, cu orbitele abrutizate de libertatea prisositoare. În crucea nopţii, urlete nevertebrate îmi despică somnul şi-l fac ţăndări, animalele, insuficient domesticite, sparg sticle şi zbiară bezmetic, evadaţi din adăposturile civilizaţiei tenebroase. Umblă în haită pe bulevardele aliniate perfect şi desfigurează liniştea noptatică a burgului. Uşor, uşor, barbarii au strămutat caverna în oraş, şi mă tem că viitorul e al cetei, al tribului. Spirala lui Comte se desfăşoară implacabil.

3. În Hundertwasserhaus-ul vienez poposim o jumătate de ceas. Vizitatorii se holbează la o casă parcă desenată, cu chenar de basm, în stilul modernist al lui Gaudi. Blitz-urile explodează şi grupurile cosmopolite sorb fărâma de poveste arhitectonică. Insensibilă la încercările avangardiste, băşica udului se răscoală. Caut grăbit camera de plăceri fiziologice. Toilet of Modern Art, citesc pe un panou şi o iau într-acolo, atent la indicatorul cu pricina. Cobor scările lustruite cu grijă de lutier, introduc o monedă de doi euro într-o gură metalică şi bariera dispare. Vecinul din cabina din stânga e zgomotos peste măsură. Întâmplător, ieşim amândoi deodată. Individul e mătăhălos şi merge de-a-ndărătelea, cu aparatul de fotografiat fixat la ochi. Împinge larg uşa şi ia cadre din Toilet of Modern Art, bijuteria pe care abia o pângărise cu putorile sale intestinale.

(Va urma)