Veşti bune şi veşti rele; pierderi şi şanse

Vestea bună este că în Egipt sau Tunisia, Yemen sau Iran, Algeria sau Iordania, Libia sau Bahrein, mişcările de masă contestând regimurile politice respective nu au recurs la manifestări sau simboluri anti-israeliene, decât cel mult cu caracter marginal. Aceasta în ciuda faptului că setea de libertate a elitelor tinere crescute în societatea internetului sau cea de justiţie socială a sărăcimii lovite de criza economică globală s-au manifestat pe fondul nevrozei cronice a unei lumi marcate de umilinţa eşecului politic, economic şi militar sintetizat în amânarea perpetuă a soluţionării problemei israelo-palestiniene. Prioritatea revoltelor arabo-iraniene pare astfel a fi democraţia iar nu confruntarea cu Israelul.

Vestea rea este că sistemul stabilităţii regionale bazat pe dictaturi dependente de sprijinul Occidentului euro-atlantic, gata să garanteze, în conformitate cu dorinţele acestuia, securitatea Israelului, s-a prăbuşit. Nu numai că orice liberalizare internă în ţările arabe, fie şi limitată, va restrânge capacitatea guvernelor lor de a se alinia prompt la exigenţele actorilor globali dar şi conducătorii celor din urmă, după experienţa ultimelor evenimente, nu vor mai miza, ca până acum, pe formule autoritare spre a păstra o pace precară la nivel regional. Autoritarismul poate aduce stabilitatea dar nu şi durabilitatea ei.

Vestea bună este că potrivit teoriei ”securităţii democratice” democraţiile nu pornesc războaie între ele. Reputat a fi unica democraţie a Orientului Mijlociu, Israelul a susţinut mereu că recunoaşterea statului palestinian trebuie precedată de construcţia instituţiilor democratice ale societăţii palestiniene astfel încât noul stat să se poată integra în sistemul păcii internaţionale. O atare exigenţă pare a căpăta acum contextul regional propice spre a fi satisfăcută.

Vestea rea este nu doar că democraţiile arabe eventual emergente (căci nici deplasarea spre alte tipuri de autoritarism nu este exclusă) nu vor fi identice cu cele euro-atlantice ci şi că ele vor apărea pe fondul convingerii populare că Israelul este poate democratic dar cu certitudine ocupant. Or, democraţiile nu refuză lupta pentru eliberare la care, din motive oportuniste, dictaturile pot renunţa.

Iată de ce, paradoxal, perspectivele democratizării vecinilor săi arabi apar ca o pierdere pentru liniştea Israelului. Faptul poate fi transformat, însă, într-o mare şansă. Pe de o parte, şansa ca Israelul să se angajeze altături de aliaţii săi euro-atlantici în construcţia democraţiilor arabe (fie ele şi islamice) acceptând, totodată, dreptul acestora de a se dezvolta specific în mediul lor cultural specific. Pe de altă parte, şansa ca israelienii, lipsiţi de vechile garanţii, să renunţe la vechile strategii securitare şi să pornească imediat, umăr la umăr cu palestinienii, la crearea a două state asociate, punând capăt conflictului lor, respectiv cauzei primordiale a instabilităţii în Orientul Mijlociu.