Viaţa ascunsă (II)!

Am reîntâlnit-o întâmplător, după mult timp. Ea rămăsese aşa, ca o apăsare pe inimă, ca atunci când nu ai nici o veste de luni în şir, poate de ani, de la o rudă foarte apropiată, frate, soră, părinţi sau fii.

Citea prea mult şi poate că astăzi acest lucru nefiind "în mode", ea ar fi putut fi considerată cel puţin ciudată. Ştii tu, mai vorbeam noi acum câtva timp de acest lucru. Astăzi, fetele tinere nu mai citesc, ele visează să devină modele, manechine, vor să le apară în cale (cât se poate de brusc, dacă e posibil) bărbaţi în vârstă care să le ofere confort material. Ce fată şi-ar dori azi să devină medic, inginer, profesor?

Ea făcuse încă de mult un pact cu cărţile. Şi apoi nevoia de lumină, dar lumină ca o revelaţie, nu cea venită din tavan, din bec, de la opaiţ sau de la vreun lampadar. ..."Pe mine lumina mă limpezeşte, mă curăţă, mă învăluie... de sus, de unde vine ea, nu e loc de nimic rău, întinat, murdărit. Pentru că acolo nu sunt oameni, sunt sferele cu muzica lor, s-ar putea ca tu să fii cândva o entitate de lumină, ştii?"...

Aşa îmi spunea ea. Am văzut-o, nu de puţine ori, dansând, dansând singură un dans atât de frumos, încât am rămas împietrit urmărind-o. Parcă plutea. Corpul se unduia, mâinile i se mlădiau mângâind ceva (da' eu n-am ştiut niciodată ce anume), ochii erau mai degrabă închişi, capul când şi-l lăsa mult pe spate, când şi-l apleca spre podea.

Şi apoi, mulţimea fandărilor, rotaţiilor, săriturilor. Când te gândeşti că n-a urmat niciodată vreun curs de gimnastică, nici vorbă de performanţă. Şi atunci, de unde uşurinţa cu care se mişca, frumuseţea ei era neasemuită, parcă se dedubla, nu mai semăna deloc cu ce erau obişnuiţi oamenii, cunoştinţele, prietenii să vadă. Curios, nu? Când mă apropiam de ea, când îi atingeam umerii, mâinile sau faţa, o mireasmă din altă lume mă învăluia.

Mirosea a ocean, a pădure, a grădină de trandafiri, a flori de tei şi a busuioc, luate toate la un loc. Privirea ei venea din altă lume, ca şi vorba ei, ca şi atingerile ei. Eu şi acum mă tulbur când mă gândesc... "Tu să mă iubeşti ca pe un cântec!"... Aşa îmi spunea, după care fugea în curte şi se aşeza pe iarbă, privind cerul înalt. Atunci îmi bătea inima cel mai tare! Oare ce vedea? Oare ce auzea? Oare ce simţea? N-am întrebat-o niciodată, că n-am avut îndrăzneala.

Lipsa de curaj la un moment dat te poate face să-ţi pară mai târziu atât de rău, încât ai da orice să întorci timpul înapoi. Azi nu mai pot întoarce nimic înapoi, doar că, după cum îţi spuneam la începutul povestirii mele, am reîntâlnit-o şi m-am bucurat... Că bucuria şi-o ascund unii, gândind că poate nu se cade, poate nu e cazul, poate nu priveşte pe nimeni bucuria ta.

Când am dat curs chemării către ea am plecat ca la o întâlnire obişnuită, dar pe drum m-a cuprins o tulburare care o dată cu apropierea de casa ei se amplifica... "Nu, n-o să rezist, poate voi leşina, poate îmi vor da lacrimile, poate voi începe să râd nebuneşte, poate voi tremura sau poate, cine ştie, voi plânge în hohote. Ce mai, mă voi face de râs, voi fi caraghios sau poate îi voi părea nebun"...

Dar n-a fost nici una din toate cele care mă speriau, pentru că am găsit-o pe o bancă în curte, uşor tristă, uşor îmbătrânită, parcă fără strălucirea de altădată, cu părul mai deschis la culoare, şi asta nu pentru că s-ar fi vopsit între timp, mai slăbită şi mai palidă, şi asta nu pentru că ar fi ţinut vreun regim la modă. M-a şocat imaginea aceea, nu mă aşteptam, drept să-ţi spun. A ridicat uşor ochii spre mine, mi-a atins obrazul cu o mână prea tremurândă, mi-a zâmbit, dar zâmbetul acela n-avea nimic comun cu ce ştiam eu. Despre dans, nici vorbă.

Despre miresmele care odată mă îmbătau, nimic. Despre muzica sferelor şi despre lumină... nici vorbă! Însă nu asta m-a înnebunit, ci faptul că m-a întrebat cu un glas scăzut: "...Nu mă mai recunoşti, nu?... Eu te ştiu! Te-am văzut ieri în oglindă, nu mă contrazice, eşti tu... Mult te-am mai aşteptat, ţi-a trebuit ceva timp să vii, acum nu trebuie decât să rămâi... Ce-o face mama?"...

...Un timp am rămas, dar parcă nu-mi era la îndemână. Acum m-am obişnuit, îmi pare că am descoperit o parte a vieţii mele pe care n-o ştiam îndeajuns... Viaţa ascunsă!