Viaţa pe puncte

Soarta are un chip: punctele de pensie. Afli ce ţi-a fost scris cu adevărat într-o viaţă de muncă şi luptă şi ce ai însemnat pentru ţară şi neam abia în ziua în care poştaşul îţi aduce prima pensie.

Ai învăţat, ai trudit, te-ai zbătut, i-ai dat statului copii buni, ai votat, te-ai crezut mare şi tare, şi iată că vine şi poştaşul cu soarta măsurată pe chitanţă. Poştaşul te aduce cu picioarele pe pământ: ai trăit doar de un punct şi jumătate. Iar dacă îţi dădeai duhul în câmpul muncii, mai aveai câteva zecimi de punct.

De-ar şti la timp ce fel de pensionari or să le fie bărbaţii de care se îndrăgostesc, fetele ar discuta altfel. Dragă, mă curtează unul, băiat bun, n-am ce zice, dar de două puncte. Dragă, eu am visat la mai mult. Ori găsesc unul de cel puţin cinci puncte, ori rămân o fată bătrână de patru puncte. Sau: Gigi al meu o face el pe deşteptul, dar cum dau de unul cu nişte zecimale în plus, îl las. Păi, eu nu-s de nasul lui, eu sunt femeie de trei puncte şi jumătate! Cât să-l mai suport?! Mămicile, la rândul lor, ar şti ce e acela un cuplu reuşit: el e mai mare cu câţiva ani şi cu cel puţin un punct în plus la pensie.

În lumea artelor, pensia spune cu un maximum de precizie care ţi-a fost valoarea. L-ai jucat tu pe Shakespeare, ai cântat numai Mozart şi Beethoven, ai expus tablouri la Muzeul Naţional, însă numai punctele de pensie dau măsura reală a talentului. Te-ai crezut genial şi de fapt ai fost un amărât de artist de două puncte şi unsprezece sutimi. Te-ai uitat de sus la colonelul care culegea porumbul şi la sergentul de stradă cu şapte clase primare, dar uite că soarta a făcut ordine.

Atât colonelul de cules porumbul, cât şi agentul de circulaţie burtos şi cu relaţii la toate cârciumile din zonă au vreo trei puncte mai mult. Dacă te-ai fi privit mai des în oglindă, poate c-ai mai fi avut o şansă. Ai fi lăsat dracului chirurgia pe mâna unor închipuiţi şi ţi-ai fi schimbat meseria cu una mai bună la punctaj. La pensie, orice directoraş dintr-o direcţie judeţeană de frecat menta îi râde în nas unui director de filarmonică sau unui universitar, care n-a prins şi el funcţie.

Soarta pe puncte are proverbele ei. Doar pensionarii ştiu ce e acela destin. E ceva de care nu scapi, care nu poate fi amânat şi nici cunoscut. Destinul pe puncte are cu totul alte ierarhizări decât destinul de dinainte de pensionare. Există prin urmare şi o etapizare a destinului. Prima o condiţionează pe ultima, dar cum, nu ai cum să ştii. Iar dacă nu ştii care e relaţia dintre cele două întruchipări ale destinului, nu merită să te zbaţi mai mult. Pentru ce? Pentru două zecimi de punct?

Viaţa e o cursă ciudată. Nimeni nu-ţi spune unde e capătul şi ce te aşteaptă acolo. Eşti un pensionar sănătos şi verde la minte, vei mai trăi încă douăzeci de ani, dar ce folos dacă vei duce un trai de două puncte, pe când vecinul în cărucior, de care le e milă la toţi, e totuşi un suferind de nouă puncte. Ca portar la mai multe ambasade din Vest a adunat omul puncte, n-a pierdut vremea cu şcoala şi masteratele. Şi nici măcar nu-i invalid. Îl scoate nevasta în cărucior, când vine comisia să-i numere picioarele, altfel îi e de ajuns bastonul.