Viata sportiva

"Utopiile par acum mult mai realizabile decat se credea candva. Ne aflam in fata unei intrebari care ne starneste nelinistea. Cum sa evitam realizarea lor definitiva?", scria pe la mijlocul secolului trecut Nicolai Berdiaev, citat de Aldous Huxley in epigraful celebrei distopii politice "Minunata lume noua". Un domeniu care a ocupat si ocupa foarte putin loc in fictiunea de anticipatie este, deloc surprinzator, sportul.

"Utopiile par acum mult mai realizabile decat se credea candva. Ne aflam in fata unei intrebari care ne starneste nelinistea. Cum sa evitam realizarea lor definitiva?", scria pe la mijlocul secolului trecut Nicolai Berdiaev, citat de Aldous Huxley in epigraful celebrei distopii politice "Minunata lume noua". Un domeniu care a ocupat si ocupa foarte putin loc in fictiunea de anticipatie este, deloc surprinzator, sportul. Greu de imaginat domeniu mai conservator, la 25 de secole de la prima Olimpiada oamenii continua sa arunce discuri si sulite, sa alerge pe piste cu sau fara obstacole, sa-si incerce puterile in sapte sau zece probe atletice.

Cele mai multe sporturi pot fi practicate folosind un echipament relativ simplu, o minge, niste plase, cateva crose. In viitorul imaginat de Huxley, sportul este o obligatie sociala, intens afectata de economia consumului exagerat si demonstrativ. Nici un nou sport nu poate fi practicat daca nu se dovedeste ca este cu mult mai complicat si mai costisitor decat cele existente. In "lumea noua" exista concursuri de golf electromagnetic, iar jocul de tenis se desfasoara pe suprafete complexe, imaginate candva de matematicianul Riemann.

Prezentul este ceva mai modest. Printre putinele inovatii sportive demne de mentionat ar fi mingea de baschet facuta nu din piele, ci dintr-un material sintetic, inca neadoptata, rachetele de tenis mai mari, dar mai usoare si mingile de tenis cu 6% mai mari decat cele actuale, care ar incetini serviciul si ar face confruntarile ceva mai spectaculoase. Sa nu uitam si noii pantofi de triatlon (compus din ciclism, inot si alergare) usor de incaltat si care apara de caldura si de umezeala in absenta ciorapilor.

Viitorul apropiat ar putea sa ne ofere atat in sport, cat si in alte domenii utilizarea respirocitelor, globule rosii robotice (nanotehnologia din nou in prim-plan!) care sa permita un sprint de 15 minute fara a trage aer in piept sau o scufundare libera, fara aparate de respirat, de mai bine de patru ore. Usor de imaginat cat de utile ar fi acestea in explorarea spatiului cosmic, care promite sa devina arena sportiva a deceniilor urmatoare.

Dupa sporturile extreme, unele adevarate tentative de sinucidere fara consecinte ireparabile, precum sariturile cu parasuta de pe cladiri sau faleze, se vorbeste de curse de rachete, iahturi spatiale, care ar pune in umbra marile premii de Formula 1. A fost propusa o varianta de fotbal american care sa se desfasoare, pana cand va fi destul loc in statiile spatiale, in avioane de pasageri care evolueaza pe traiectorii parabolice realizand cate 30 de secunde de imponderabilitate. Folosita de regula pentru antrenamentele pilotilor si turistilor spatiali, o astfel de aeronava este poreclita, deloc politicos, "Vomit Comet".

Turismul orbital si suborbital, formarea unor grupuri de profesionisti ai cosmosului, ar putea duce la organizarea de Olimpiade spatiale, poate la constructia unui mare complex orbital care sa fie un fel de Las Vegas al imponderabilitatii. Nu ar fi imposibil. Asa cum automobilul a "democratizat" calatoriile terestre, asa cum jocurile video au perfectionat tehnologia simulatoarelor de tot felul (zbor, submarin, tanc, masina de curse), rachetele ar putea democratiza spatiul si asigura o prezenta umana in intreg sistemul solar.

Vise frumoase. Evenimentul crucial al propriei mele "cariere" sportive ar fi un vis extrem de intens in care castigam cursa de 24 de ore de la Le Mans, vedeam steagul cu patrate albe si negre coborand, auzeam aplauzele tribunelor, influentat probabil de cine stie ce substanta psihoactiva ingerata inainte de culcare. Realitatea e ceva mai modesta, participarea la campionatele de turca din Dealul Spirii, jocul "Tarile" practicat cu bricege infipte in pamant, incalzirea bancii rezervelor in anii studentiei. As mai pomeni explorarea partiala a catacombelor de pe Strada Cazarmii, probabil legate de cele de pe Strada Putul cu apa rece, ajunse pivnite ale fabricii "Zarea", de Curtea Veche si de Curtea arsa, de Jignita domneasca, toate ingropate sub colosul de beton din centrul Bucurestilor.

Dar in locul acestei amintiri plina de nostalgie si de tristete prefer schimbul de replici cu un jucator de rugby ajuns intr-o duminica arbitru de tusa. Cand l-am intrebat in pauza meciului cum suporta traditionalele strigate de: "Huo, arbitru!", m-a pus dur la punct cu o fraza pe care mi-e imposibil sa o uit: "Macar mie nu-mi striga cum ti-au strigat tie saptamana trecuta: «Huo numarul 9, afara chiorule!»". Avea dreptate.