Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Motivarea sentinţei va rămâne astfel în istoria aberaţiilor juridice româneşti alături de stenograma Procesului Ceauşescu. Documentul îl acuză pe Victor Stănculescu de “vădit exces de zel” în exercitarea atribuţiilor care i-au revenit în cadrul Comandamentului unic de la Timişoara.
Miercuri, 18 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile depuse de Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac la sentinţa din 2 aprilie 2007, prin care erau condamnaţi la 15 ani închisoare pentru omor deosebit de grav în Procesul Revoluţiei de la Timişoara.
Ca şi Procesul CPEx din primii ani ai Revoluţiei, cel intentat generalilor Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac n-are nici o legătură cu Justiţia. Are, în schimb, legătură cu politica. Explicabil dacă ne gîndim că pe măsură ce urcăm pe scara instanţelor judecătoreşti, dependenţa de puterea politică e tot mai mare. E suficient, din acest punct de vedere, să aruncăm o simplă privire asupra mersului în timp a acestui proces. El fost deschis în 1997, după venirea la putere a regimului de tristă amintire al CDR. Aflată, ca şi azi, sub influenţă politică, Justiţia română a vrut să dea o lovitură lui Ion Iliescu, dat fiind că atât Mihai Chiţac, cât şi Victor Stănculescu fuseseră miniştri în guvernul FSN. Drept urmare, cei doi au fost condamnaţi, în 1999, la 15 ani de închisoare. După instalarea regimului Ion Iliescu, s-a declarat recurs în anulare şi rejudecarea cauzei. Sub regimul Traian Băsescu, s-a repetat, în chip halucinant, situaţia din regimul Constantinescu. În 2007, cei doi au fost condamnaţi la 15 ani închisoare pe baza aceloraşi aşa zise probe invocate în 1999. Respingerea recursului în 2008 a dat caracter definitiv sentinţei.
Dacă s-ar face un sondaj de opinie pentru a se vedea ce ştiu românii despre crimele comise de cei doi, mai mult ca sigur puţini ar putea răspunde. Nu numai pentru că întâmplările de la Timişoara s-au petrecut în urmă cu aproape două decenii, dar şi pentru că ele rămân şi azi subiect de controversă în rândurile specialiştilor.
În decembrie 1989, la Timişoara au fost împuşcate mortal 72 de persoane şi rănite 253. De aproape două decenii, întrebarea Cine a tras la Timişoara? n-a găsit un răspuns adecvat, deşi asupra ei s-au concentrat numeroşi specialişti. Nu e de altfel singura întrebare în această situaţie. Mai sunt şi altele, cum ar fi, de exemplu, acestea: Cine au fost autorii provocărilor la adresa Armatei? De ce şi de cine au fost sparte vitrinele magazinelor? Ce rol a avut Laszlo Tokes? Dacă militarii au acţionat în hotarele legilor în vigoare la vremea respectivă sau dacă au făcut exces de zel? În ce măsură riposta militarilor a fost răspunsul individual la provocări făţişe sau rezultatul îndeplinirii unui ordin?
Sute de articole şi zeci de cărţi semnate de autori care şi-au consacrat viaţa descifrării enigmelor Revoluţiei au ezitat să dea un răspuns categoric. Şi din simplul motiv că faptele petrecute în decembrie 1989, la Timişoara, stau sub semnul unei complexităţi ieşite din comun.
Din decembrie 1989 şi până acum au fost lansate numeroase ipoteze, toate însă greu de transformat în teze câtă vreme lipsesc documentele hotărâtoare pentru stabilirea adevărului. S-a vorbit astfel de implicarea unor forţe străine. S-a vorbit, de asemenea, de implicarea Securităţii. N-au lipsit nici ipotezele care au luat în calcul jocul dublu al unor generali şi nomenclaturişti trimişi acolo de Ceauşescu pentru a rezolva situaţia.
Judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pretind că ştiu răspunsul: la Timişoara a tras Armata!
Motivarea sentinţei va rămâne astfel în istoria aberaţiilor juridice româneşti alături de stenograma Procesului Ceauşescu. Documentul îl acuză pe Victor Stănculescu de “vădit exces de zel” în exercitarea atribuţiilor care i-au revenit în cadrul Comandamentului unic de la Timişoara.
Nu ştiu ce pregătire au membrii completului în materie de Drept. Sigur e că în materie de gramatică sunt nişte analfabeţi. Dacă Victor Stănculescu ar fi făcut exces de zel, la Timişoara ar fi fost ca în Piaţa Tienanmen din 1989.
Dincolo de absurditatea acestei pretenţii, se profilează o gravă semnificaţie politică.
întrebarea Cine a tras la Timişoara? a dat naştere şi unei polemici între Armată şi Securitate. Armata a acuzat Securitatea. Securitatea a arătat cu degetul spre Armată. Dat fiind că, în decembrie 1989, Armata, reprezentată de Victor Stănculescu, şi-a spus cuvântul în căderea lui Ceauşescu, punctul de vedere al Securităţii a fost respins.
Iată-l acum confirmat de către judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie!
Prin condamnarea generalilor Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac suntem martorii unei victorii zdrobitoare a Securităţii asupra Armatei.
Sub glorioasa domnie a lui Traian Băsescu!
