Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Repetată in chip demagogic de Traian Băsescu şi ingănată de partidele de ţăţă prezidenţială PD şi PLD , teza electoratului activ, care ar trebui luat in considerare de partide in aprecierea Referendumului, e o năzbătie, ca să nu spunem o prostie. Un minimum de cultură politică ne arată că Referendumul are drept notă de esenţă participarea Poporului la vot indiferent de simpatiile de partid. Cu atăt mai mult se impune un astfel de criteriu in cazul convocării de la 25 noiembrie 2007, calculată de preşedinte mai mult ca un plebiscit, decăt ca un Referendum.
Repetată in chip demagogic de Traian Băsescu şi ingănată de partidele de ţăţă prezidenţială PD şi PLD , teza electoratului activ, care ar trebui luat in considerare de partide in aprecierea Referendumului, e o năzbătie, ca să nu spunem o prostie. Un minimum de cultură politică ne arată că Referendumul are drept notă de esenţă participarea Poporului la vot indiferent de simpatiile de partid. Cu atăt mai mult se impune un astfel de criteriu in cazul convocării de la 25 noiembrie 2007, calculată de preşedinte mai mult ca un plebiscit, decăt ca un Referendum.
De trecut cu vederea in cazul Referendumului, teza electoratului activ trebuie luată in considerare cu necesitate in cazul europarlamentarelor. Prin miza lor redusă nu numai in Romănia, dar şi in alte ţări ale Uniunii Europene, europarlamentarele se constituie intr-un test decisiv pentru partide in ce priveşte electoratul activ. Electorat lesne de identificat şi ca fiind electoratul captiv, cel care iese la vot pentru o formaţiune in orice imprejurare. E limpede astfel că orice analiză a europarlamentarelor trebuie să pornească de la o ipoteză de lucru definitorie: electoratul care a ieşit la vot la europarlamentare va fi prezent la urne şi in cadrul celor două scrutine de anul viitor. De aceea, strategiile asumate de partide pornind de la europarlamentare trebuie să vizeze electoratul care n-a venit la vot. Electoratul prezent la europarlamentare s-a impărţit deja intre partide. E greu de crezut că pănă la cele două tururi de scrutin la nivelul acestui electorat se vor produce mişcări spectaculoase. Asta, desigur, in condiţiile in care partidele nu vor face in perioada următoare manevre radicale, menite să le destabilizeze electoratul captiv, cum ar fi, de exemplu, pentru PNL o alianţă făţişă cu PSD sau pentru PD un conflict public cu Traian Băsescu.
In condiţiile prezenţei la vot doar a electoratului captiv, analiza rezultatelor pornind de la punctajele obţinute de fiecare formaţiune nu ni se pare concludentă. Aceasta deoarece electoratul activ, cel care merge la vot in orice imprejurare, pentru că e pasionat de jocul politic, nu se imparte pe formaţiuni, ci pe opţiuni politice fundamentale. Or, după decembrie 1989, cele două opţiuni politice fundamentale, care au marcat nu doar alegerile, dar şi mişcările de stradă, au fost pro şi contra PSD, identificate, chiar dacă aproximativ, cu Stănga şi Stănga.
Spunem aproximativ, deoarece opţiunea anti-PSD, păstrată de mulţi alegători, dar şi de mulţi jurnalişti incă de pe vremea FSN-ului, nu e chiar o opţiune de Dreapta.
Opţiunea anti-FSN, prelungită in opţiunea anti-PDSR şi anti-PSD, explică succesul CDR din 1996 şi cel al Alianţei D.A. din 2004. Diferite radical in unele puncte, formaţiunile care s-au coalizat impotriva PDSR in 1996 şi a PSD in 2004 au avut drept notă definitorie denunţarea PDSR şi PSD.
După scrutinul din 2004, mai precis la doi ani de acesta, Alianţa D.A. s-a destrămat. Pe ruinele fostei negustorii de conjunctură au rămas trei formaţiuni: PD, PNL şi PLD. Diferite ca loc pe scena politică (PD şi PLD sunt in Opoziţie, iar PNL la guvernare), ca raporturi cotidiene (PD şi PLD sunt amice, in timp ce PNL e duşamnul lor), cele trei formaţiuni se pretind moştenitoare ale Alianţei D.A. şi, prin aceasta, intr-un fel, formaţiuni de Dreapta. Deşi a sprijinit in Parlament Guvernul minoritar Tăriceanu, PSD rămăne mai departe adversarul PNL atăt din perspectiva anti-FSN-ismului iniţial, căt şi din perspectiva programului de Dreapta.
In aceste condiţii, rezultatele de la europarlamentare trebuie văzute intăi şi-ntăi din punctul de vedere al tradiţionalei impărţiri postdecembriste a scenei noastre politice.
O simplă privire aruncată asupra lor ne aduce o constatare uimitoare:
PD, PNL şi PLD au inregistrat impreună un scor de 50,5%.
PSD a obţinut doar 23,12%.
Aşadar, formaţiunile Alianţei D.A., văzute şi ca formaţiuni de Dreapta, bat la scor PSD.
Mai mult, dacă ar fi fost alegeri parlamentare, ele ar fi putut forma Guvernul fără sprijinul altei formaţiuni.
In 2004, Alianţa a obţinut doar 31,33%. PSD a avut 36,61%. Asta inseamnă că, după trei ani de scandaluri, formaţiunile de Dreapta şi-au mărit scorul cu 18,72%, in tip ce PSD şi l-a redus cu 13,19%.
Realitatea electorală e de-a dreptul bulversantă. După trei ani de Opoziţie, PSD pierde electorat captiv, in timp ce Alianţa, la putere prin PNL şi prin Traian Băsescu, in ipostaza de preşedinte căştigă.
O realitate ce trebuie luată in calcul atăt de PSD, căt şi de formaţiunile de Dreapta in stabilirea strategiei pentru anul electoral 2008.
De trecut cu vederea in cazul Referendumului, teza electoratului activ trebuie luată in considerare cu necesitate in cazul europarlamentarelor. Prin miza lor redusă nu numai in Romănia, dar şi in alte ţări ale Uniunii Europene, europarlamentarele se constituie intr-un test decisiv pentru partide in ce priveşte electoratul activ. Electorat lesne de identificat şi ca fiind electoratul captiv, cel care iese la vot pentru o formaţiune in orice imprejurare. E limpede astfel că orice analiză a europarlamentarelor trebuie să pornească de la o ipoteză de lucru definitorie: electoratul care a ieşit la vot la europarlamentare va fi prezent la urne şi in cadrul celor două scrutine de anul viitor. De aceea, strategiile asumate de partide pornind de la europarlamentare trebuie să vizeze electoratul care n-a venit la vot. Electoratul prezent la europarlamentare s-a impărţit deja intre partide. E greu de crezut că pănă la cele două tururi de scrutin la nivelul acestui electorat se vor produce mişcări spectaculoase. Asta, desigur, in condiţiile in care partidele nu vor face in perioada următoare manevre radicale, menite să le destabilizeze electoratul captiv, cum ar fi, de exemplu, pentru PNL o alianţă făţişă cu PSD sau pentru PD un conflict public cu Traian Băsescu.
In condiţiile prezenţei la vot doar a electoratului captiv, analiza rezultatelor pornind de la punctajele obţinute de fiecare formaţiune nu ni se pare concludentă. Aceasta deoarece electoratul activ, cel care merge la vot in orice imprejurare, pentru că e pasionat de jocul politic, nu se imparte pe formaţiuni, ci pe opţiuni politice fundamentale. Or, după decembrie 1989, cele două opţiuni politice fundamentale, care au marcat nu doar alegerile, dar şi mişcările de stradă, au fost pro şi contra PSD, identificate, chiar dacă aproximativ, cu Stănga şi Stănga.
Spunem aproximativ, deoarece opţiunea anti-PSD, păstrată de mulţi alegători, dar şi de mulţi jurnalişti incă de pe vremea FSN-ului, nu e chiar o opţiune de Dreapta.
Opţiunea anti-FSN, prelungită in opţiunea anti-PDSR şi anti-PSD, explică succesul CDR din 1996 şi cel al Alianţei D.A. din 2004. Diferite radical in unele puncte, formaţiunile care s-au coalizat impotriva PDSR in 1996 şi a PSD in 2004 au avut drept notă definitorie denunţarea PDSR şi PSD.
După scrutinul din 2004, mai precis la doi ani de acesta, Alianţa D.A. s-a destrămat. Pe ruinele fostei negustorii de conjunctură au rămas trei formaţiuni: PD, PNL şi PLD. Diferite ca loc pe scena politică (PD şi PLD sunt in Opoziţie, iar PNL la guvernare), ca raporturi cotidiene (PD şi PLD sunt amice, in timp ce PNL e duşamnul lor), cele trei formaţiuni se pretind moştenitoare ale Alianţei D.A. şi, prin aceasta, intr-un fel, formaţiuni de Dreapta. Deşi a sprijinit in Parlament Guvernul minoritar Tăriceanu, PSD rămăne mai departe adversarul PNL atăt din perspectiva anti-FSN-ismului iniţial, căt şi din perspectiva programului de Dreapta.
In aceste condiţii, rezultatele de la europarlamentare trebuie văzute intăi şi-ntăi din punctul de vedere al tradiţionalei impărţiri postdecembriste a scenei noastre politice.
O simplă privire aruncată asupra lor ne aduce o constatare uimitoare:
PD, PNL şi PLD au inregistrat impreună un scor de 50,5%.
PSD a obţinut doar 23,12%.
Aşadar, formaţiunile Alianţei D.A., văzute şi ca formaţiuni de Dreapta, bat la scor PSD.
Mai mult, dacă ar fi fost alegeri parlamentare, ele ar fi putut forma Guvernul fără sprijinul altei formaţiuni.
In 2004, Alianţa a obţinut doar 31,33%. PSD a avut 36,61%. Asta inseamnă că, după trei ani de scandaluri, formaţiunile de Dreapta şi-au mărit scorul cu 18,72%, in tip ce PSD şi l-a redus cu 13,19%.
Realitatea electorală e de-a dreptul bulversantă. După trei ani de Opoziţie, PSD pierde electorat captiv, in timp ce Alianţa, la putere prin PNL şi prin Traian Băsescu, in ipostaza de preşedinte căştigă.
O realitate ce trebuie luată in calcul atăt de PSD, căt şi de formaţiunile de Dreapta in stabilirea strategiei pentru anul electoral 2008.
