Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Muzeul Freud de la Viena face parte dintr-o categorie rară: el se distinge de fapt prin lipsa de exponate autentice. Sunt extrem de puţine casele sau locuinţele memoriale care, dincolo de evocarea unei personalităţi, reprezintă şi un act de acuzare împotriva unei întregi epoci. Apartamentul lui Freud de la Viena face parte din această categorie.
M-am dus în pelerinaj la casa lui Freud într-o zi de februarie, pe o ploaie măruntă, din acelea capabile să-ţi strecoare în suflet o stare de deprimare pe care nici o formă de psihanaliză nu ţi-o mai poate vindeca. Ajuns pe Berggasse la numărul 19 m-am înviorat însă imediat citind anunţul de pe uşa imobilului în care se află muzeul Freud: "apăsaţi pe butonul soneriei şi împingeţi uşa în acelaşi timp". Iată, mi-am spus, ca să intri la Freud ai nevoie de ambele mâini. Mi-am închis aşadar umbrela, am pus-o subsuoară şi am intrat în acel imobil care pentru unii este sinonim cu un templu. Să nu uităm că psihanaliza are aura unei religii, iar Freud rămâne divinitatea sa fondatoare.
Imobilul în care a locuit Freud timp de 47 de ani la Viena este unul tipic burghez, dar fără semnele vreunui lux deosebit. La etajul întâi, unde a trebuit din nou să sun ca să intru în apartamentul lui Freud, m-am simţit brusc încurajat de această normalitate a locului. Probabil că sutele de clienţi pe care i-a avut Sigmund Freud au simţit, în primele patru decenii ale secolului trecut, acelaşi lucru ca şi mine: că urmau să intre într-un cabinet obişnuit. Nimic mai calmant decât lipsa de ostentaţie. Ceea ce urma apoi să trăiască ei în interior, întinşi pe celebra canapea a profesorului, ţinea de fapt de neobişnuit.
Cum spuneam, însă, ceea ce se poate vedea astăzi în Muzeul Freud de la Viena este mai degrabă un act de acuzaţie. O acuzaţie vie la adresa naziştilor care l-au împins pe Freud la exil în iunie 1938. În mod paradoxal, deci, tot ce avea profesorul în casă poate fi văzut acum la Muzeul Freud de la Londra, şi nicidecum la Muzeul Freud de la Viena. Lui Sigmund Freud i s-a permis atunci să plece cu toate bunurile sale, mobilă, tablouri, fotografii şi mai ales cu bogata sa colecţie de statuete. În oraşul în care s-a născut psihanaliza nu a mai rămas aproape nici un obiect personal al lui Freud, cu câteva excepţii: în vestibulul apartamentului de pe Berggasse 19 pot fi văzute, totuşi, o servietă din piele cu iniţialele SF, un baston şi o bască pe care şi-o punea profesorul pe vreme rea. Într-un colţ mai este expusă o scrumieră (pentru că Herr Professor era un mare fumător). Şi cam atât. În casa în care Freud şi-a scris opera mai bântuie ceva din spiritul său, dar pereţii suferă din cauza absenţei obiectelor sale. Sigur, organizatorii au pus acolo fotografii şi tot felul de facsimiluri, au creat un parcurs biografic şi un centru de documentare… Dar vizitatorul nu poate ieşi decât frustrat din acest muzeu. Frustrat şi eventual întristat că Herr Doktor a trebuit, la vârsta de 82 de ani, să plece din oraşul pe care îl iubise atît de mult şi să moară peste un an într-o Londră primitoare, dar care nu-l inspira.
Am petrecut aproape o oră în aşa-zisul Muzeu Freud de la Viena şi am tras cu ochiul mai mult la ceilalţi vizitatori decât la "exponatele" pe care le puteam găsi de fapt în orice biografie a celui care fost părintele psihanalizei. Cei care veniseră, ca şi mine, pe ploaie, ca să viziteze fostul apartament al lui Freud o făcuseră fără îndoială dintr-o nevoie sufletească. Freud a revoluţionat ceva, deşi nu se ştie prea bine ce. Metoda sa este pe cât de adulată pe atât de criticată. Intrată pe mâna impostorilor, ea a devenit şi modă şi industrie şi formă de delir comercial (unii oameni putrezi de bogaţi îşi duc astăzi la psihanalizat până şi câinii). În legătură cu originea sa evreiască, Freud a formulat această frumoasă frază: "ceea ce mă leagă de iudaism nu este nici credinţa (pentru că eu sunt ateu) şi nici mândria naţională; dar mai rămân suficiente alte motive: unele sentimente obscure şi clara conştiinţă a unei identităţi interioare".
Această frază poate fi citită de altfel în Muzeul lui Freud de la Viena şi ea se revarsă brusc asupra celor care trec pe acolo. Pentru că aşa înţelegem şi noi, cei care suntem interesaţi, pasionaţi, intrigaţi sau exasperaţi de Freud, de ce psihanaliza nu ne lasă indiferenţi. Pentru că suscită în noi nişte "sentimente obscure" pe fondul convingerii clare că avem" o identitate interioară" despre care nu ştim mare lucru.
