x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Violete pentru fete”

0
Autor: Florin Condurateanu 10 Sep 2014 - 21:30
Zâmbet abia mijit în ochi, zâmbet plin de isteţime, cu un grăunte de şmecherie subtilă de salon. Dar zâmbet modest, zâmbet prin care zboară delicat ca un fluture multă omenie. Poza lui Dan Spătaru. Din păcate, această poză se află acum pe crucea lui din Cimitirul Bellu. O mână de oameni ne-am aflat cu tot sufletul lângă mormântul atât de iubitului artist cu ocazia împliniri a 10 ani de când s-a ridicat la cer. La început de octombrie ar fi împlinit 75 de ani. Din păcate, s-a stins la şaizeci şi puţini de ani, lăsând o prezenţă de nezdruncinat în inimile milioanelor de români. “Să ştii, măicuţa mea,/ Că port icoana ta...”, “Ţărăncuţă, ţărăncuţă, cu bujori în obrăjori...”, “Trecea fanfara militară...”, “În rândul 4 banca de la geam...”, “Drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată...”, “Nici o lacrimă...”. Pe aleile cimitirului trec oameni veniţi la vreo îngropăciune, la vreo pomenire şi zăbovesc lângă crucea celui mai îndrăgit cântăreţ, “dragul de Dan Spătaru al nostru”. Pe bună dreptate era alintat “Lordul muzicii uşoare româneşti”. Orice cânta devenea imediat şlagăr. Lansa o melodie într-o sală cu mii de spectatori şi, la sfârşitul concertului, mulţimea de oameni fredona acest cântec în drum spre staţia de autobuz. Prin 1992 am scris un reportaj în Jurnalul Naţional de la nunta fotbalistului Pavel Badea, avându-l ca naş pe Sorin Cârţu. Am călătorit în maşina Mariei Dragomiroiu, pe bancheta din spate alături de Dan Spătaru. Când Spătaru şi Măria au cântat, atmosfera în restaurantul de lux de la Craiova a luat foc. Toţi mesenii, printre care fotbaliştii campioanei unei mari iubiri, au uitat de bucatele alese şi, în picioare, au fredonat alături de cei doi excelenţi artişti. Am stat de vorbă cu Dan Spătaru, cu blajinul, cu modestul Dan Spătaru: “Am fost invitat de neumărate ori să rămân în străinătate. Am refuzat fără să clipesc. Datoria mea e să le aduc bucurie unor români apăsaţi de nevoi. Înainte de ’89 cântam în săli deloc încălzite. Mi se suda palma de microfonul îngheţat. Oamenii mă aplaudau cerând bisuri. Unii mă întrebau din ochi dacă le dau voie să mă aplaude cu mănuşile în mână. Dragii de românii mei! Cum să-i las fără «Ţărăncuţă, ţărăncuţă»?!”. Lângă mormânt, acum la pomenirea de 10 ani, un fost prieten de-al lui Spătaru îşi amintea: “Eram la un pahar de vin într-un restaurant din centrul Capitalei şi o ţigăncuşă de 9-10 ani punea pe mese câte un bucheţel de violete pentru câţiva bani. S-a îndreptat ca o furtună spre ea un bărbat într-un costum stas, securistul localului, care i-a trântit pe jos florile ţigăncuşei. Dan Spătaru s-a ridicat de lângă mine, a cules de jos bucheţelele de violete, le-a pus înapoi în coşuleţul fetiţei năpădite de lacrimi şi, ţinând-o de mână, a reluat drumul de la masă, la masă el cântând, iar ţigăncuşa vânzând fără nicio spaimă florile”. 
Îmi vine în minte un alt gest de gingăşie sufletească al unui foarte îndrăgit artist – Mihai Constantinescu. Nu mai amintim candoarea din şlagărul “Iubiţi şi câinii vagabonzi”. I-a fost inspirat de un căţeluş jigărit şi înfrigurat, care se cuibărise pe preşul de la uşa artistului. L-a luat în casă şi a stat la el luni de zile până când, pe neaşteptate, a dispărut. Dar iată o altă întâmplare care i-a developat lui Mihai Constantinescu sufletul lui bun. A făcut Facultatea de Educaţie Fizică IEFS şi, printre sporturile practicate, a fost şi călăria. Într-o zi, la antrenament a văzut un cal bătrân,  pensionat şi pus să care gunoiul cu o căruţă veche. Mihai Constantinescu l-a mângâiat şi calul bătrân a nechezat uşor. Culmea, se gâdila. Atunci, în mintea lui Mihai Constantinescu a încolţit un gând: ce ar fi să-l antrenez pe calul bătrân şi să participăm împreună la un concurs de obstacole? A fost greu, dar sufletul bun al lui Mihai Constantinescu şi trezirea din bătrâneţe a armăsarului au biruit. Calul bătrân şi Mihai Constantinescu au câştigat un concurs de hipism.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de