Vis cu bunici

Ii visez des si nu ma incumet inca sa ma despart de copilarie, chiar daca am si eu copii acum. Mi-e dor sa-i am in preajma, sa le simt mangaierea aspra si sa le sarut mana butucanoasa. Ma trezesc, deseori, stors de un dor nepotolit si zau ca-mi vine sa adorm din nou. Sa-i visez iarasi, sa fiu cu ei macar in somn, cum, odinioara, eram in viata.

"Ia vezi, fa, Veto, cine e in batatura, ca parca s-auzi clanta de la poarta si latra cainii in obor!", porunci tatamarea de pe marginea patului. Patul era invelit cu un macat cam desirat si decolorat de purtare, aruncat peste salteaua plina cu paie roase si ele de atata tavaleala. O rogojina ponosita si innegrita acoperea pamantul in loc de dusumea si nu lasa praful sa se ridice la tavan. Ma-marea, supusa ca-ntotdeauna, sari in picioare cu o sprinteneala nebanuita si iesi iute din odaie, sa nu care cumva sa nesocoteasca vorba barbatului ce-i fusese sortit. Intins langa geam, aproape de lavita, priveam fericit in jur, cu urechea ciulita la difuzorul agatat in perete, la o palma deasupra icoanei Maicii Domnului. Din cutia aia, prafuita si bazaita neincetat de muste, razbateau, la fiecare miez de zi, cuvinte cu sonoritati exotice. Pe la pranz, nu stiu cum se intampla asta, dar mereu la aceeasi ora, Dunarea dadea navala la noi in tara, pe la Bazias si se involbura de-a lungul unor localitati botezate straniu. Unele toponime erau in limbi neauzite pana atunci: guturale, abrazive, colturoase, line sau melodioase, oricum toate sunau altfel decat graiul teleormanean. La un moment dat, ma incordam de emotie, cu rasuflarea astupata si asteptam ca fluviul cosmopolit sa ajunga la Turnu Magurele, asezare aflata la o aruncatura de bat de Islaz. Cand vocea din difuzor anunta, clar si solemn in acelasi timp, numele orasului in care mergeam vara la balci, ma umpleam de bucurie. Mi se parea ca norocul se pogorase asupra mea, de vreme ce fusesem harazit sa traiesc tocmai in urbea al carei nume curgea, de-a valma cu Dunarea, in eterul infinit.

In prag se ivi tanti Aurica, sora a mare a mamei. O femeie voinica si vrednica mai ceva ca un barbat. "Ce, fa, Aurico, trecusi si tu pe la noi?", o intampina batranul, pe un ton mustrator. "Pai, ma gandii sa vad ce faceti si trecui, ce era sa fac? Trecui sa va vad, ca n-am mai trecut de mult pe la voi! Fusei la sapa, in vale, si tot aveam drum p-aci. D-aia trecui, d-aia!", raspunse zambitoare matusa mea cu fata imbrobonata de sudoare. Semana cu tata-mare, masiva, cu sprancenele dese si cu parul negru, ascuns sub basmaua de "borsec" de-un maro spalacit. Ii sedea bine razand, cu obrajii imbujorati de pripeala soarelui varatic. "A-nceput sa lege porumbua? A facut matase sau l-a ars vipia?", se interesa tata-mare, curios sa afle ce e pe camp. Dupa ce terminau cu aria, discutau despre copii, iar apoi despre viata satului si cate si mai cate, in lumea aia de tarani trunchiosi, dintr-o bucata. Nimic nu le scapa in sporovaiala lor domoala, toarsa pe indelete, indaratul prispei ferite de dardora caniculei.

Asa i-am visat ieri-noapte pe bunicii mei si nici nu mi-am dat seama ca s-au prapadit de atatia ani, nenumarati si goi. Erau vii si voroveau cu fata lor a mare in cosarea din paianta. Ii visez des si nu ma incumet inca sa ma despart de copilarie, chiar daca am si eu copii acum. Mi-e dor sa-i am in preajma, sa le simt mangaierea aspra si sa le sarut mana butucanoasa. Ma trezesc, deseori, stors de un dor nepotolit si zau ca-mi vine sa adorm din nou. Sa-i visez iarasi, sa fiu cu ei macar in somn, cum odinioara eram in viata. Ca de aceea e vis, sa corecteze realitatea, s-o imblanzeasca si s-o faca suportabila, sa ne aduca in prezentul impalpabil amintirile care frig, amintirile pierdute in trecutul tremurand.