Tehnicienii ce combat cu argumente emoţionale învârt continuu marota că politica monetară ar avea rol definitoriu. Deşi nu poţi urmări o ţintă de inflaţie când se modifică mereu parametrii fiscali şi gândirea politică. Pe acest fond, volatil, la nivelul căruia nu există un punct de vedere economic coerent susţinut politic, e imposibil de atins un target pe termen lung. Ca să putem discuta de stabilitate.
Cu alte cuvinte, în lipsa unei strategii, în situaţia în care nu e definit ceea ce se urmăreşte, atingerea unui obiectiv e mai mult rodul întâmplării. Fiindcă, nu poţi impune cuiva să ţintească ceva indiferent de ceea ce are loc la nivel politic. Iar cei ce induc idee că banca centrală şi guvernul pot fi un fel de vrăjitori, producători de minuni, dau dovadă de politicianism. Ei se îndepărtează de abordarea tehnică pentru care au fost recunoscuţi de către piaţă ca fiind analişti şi se confundă cu politicienii. Este indecent să învinuieşte banca centrală şi guvernul că nu-şi îndeplinesc obiectivele, dar să faci abstracţie de instabilitatea indusă mediului politic de corupţie.
În fine, când Statele Unite au spus că e necesar ca România să se concentreze pe combaterea corupţiei şi pe dezvoltarea economică, au sugerat că nu putem rămâne cu aceeaşi gândire. Din păcate însă, vedem în momentul de faţă nişte analişti, care spun că nu e bine implementată politica monetară, dar fără a fi capabili să precizeze cum ar trebui aceasta făcută. Tehnicieni ce nu aduc deloc vorba de politica fiscală, cea de a doua ramură a mixului fiscal-monetar, sau de cea structurală.
Şi apropo, după ani întregi în care fiscalitatea a crescut cu procente importante, ce relevanţă poate avea o jumătate de procent la nivelul ratei dobânzii de politică monetară, pe lângă cât de mare e influenţa impozitelor?