Vox populi, vox dei

Vox derbedei, spuneam la plezneală în adolescenţă, încercând să pozez în intelectualul care jonglează atât cu limba latină, cât şi cu cea română. De fapt, în capul meu, în mintea pe care o aveam atunci, era o simplă rimă, banală de-a dreptul.

Era, nu ştiu cum să spun, un fel de paradox al maturităţii pe invers, adică făceam mişto de o analogie spontană fără să-mi dau seama ce profunzimi existenţiale presupune ea. Abia acum, la o aşa-zisă, la o aşa clamată "maturitate", realizez înălţimea de adevăr pe care o atinge această rimă. Abia acum, în România anului 2009 pe sfârşite, epuizat, terfelit, abuzat şi la apropierea timidă de anul 2010, cu o sfiiciune feciorelnică, mai mult, pur şi simplu neîncrezătoare, abia acum, zic, îmi dau seama de plinătatea de sens, axiologică, de ce nu?, a rimei "zei/derbedei". Sau altfel: derbedei/ca nişte zei. Variantă: zeii/derbedeii. Alta: derbedeii ne sunt zeii.

Derbedeii internetului. Cei care îţi dau câte-o scatoalcă pe la spate, dindărătul anonimatului asigurat de computer. Ăia de lansează câte o informaţie, câte o ipoteză, câte o concluzie năucitoare. Sau postează imagini scârboase, înjurături non-verbale. Da' nu despre ei pot eu să vorbesc în cunoştinţă de cauză. Decât în măsura în care îi înţeleg prin empatie, sunt nişte însinguraţi care, deşi vor şi au posibilitatea, nu găsesc totuşi calea optimă de a se adresa lumii.

Aşa că lasă-i pe ăştia. Ia mai bine de vezi cum e cu derbedeii de la televizor. Bengoşi. Caterincoşi. Tari în clonţ. "Dăştepţi" şi şmecheri ce n-a văzut neam de neamul tău. Te face-n secunda doi oricare dintre ei. Ţoala-ţoală, blugu-blug, pantofi în picioare marfă, muşchiu'-muşchi şi ţâţa-ţâţă, adevărăciuni de exemplare, n-ai tu faţă nici să intri la cabina de machiaj cu ei. Da' ce spun eu, n-ai tu cuvinte-n gură câte idei au ei în cap, băi acesta.

Păi, ştii tu care-i treaba cu-nvârteala aia?! Ştii pe naiba, hai mucles că te faci de cacao. Ai tu idee cum devine treaba când se-ntâmplă lucru'?! Hai îmbracă-te cu pantalonii maro, barosane! Ştii tu când a fost cutare acolo?! Nu vezi că eşti ţuţăr?! Poate vrei să-ţi spun ce-au vorbit şi care e şpilu' ... da' nu-nţelegi tu, că eşti prost. Nu te uiţi la tine? Mai bine. Hă-hă-hă, iar te-am făcut, din rime! Prostănacule. Ai ceva de comentat? Vreo întrebare, ceva? Băi, figurantule care se uită la facturi ca la extratereştrii, n-ai tu întrebări câte răspunsuri am io.

Îi vezi la televizor pe derbedeii-vedetă. Body language-ul lor spune: "care te-ai mai cupla tu cu mine, ce ţi-ar mai place ţie s-o punem împreună de ceva, să te scot în lume, să vezi şi tu frumosul, da' n-ai tu faţă, băi, de-o afacere cu mine, de-o învârteală printr-un merţan, de-un pont la o vilă, de-o şuşoteală, de-o şmecherie. Păi ca să învârţi bani, informaţii şi interese cu mine trebuie să ştii ce ştiu eu, ori tu eşti pafarist".

Zeii - derbedeii, categoria "de profundis". "Păi, ce să faci, mă, tu cu ţara? Păi, nu vezi că ţi se fac mucii cravată? Ce, eşti bengos, ai învăţat să foloseşti batista? Da' ce înseamnă Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, prescurtat setese, ca să ţii minte, ştii? Te fac o plimbare trei staţii cu troleibuzul până acolo, bem o cafea, «ne râdem, ne dixtrăm, ne simtem bine», ce zici? Mai afli şi tu una-alta, socializezi, că te-au tâmpit lecturile şi discuţiile astea pe chestii pe care le ştie toată lumea.

Te-nvăţ o mişcare mai hoaţă, o dumă pe care poţi s-o plasezi oriunde, fii mai relaxat, mişcă-te mai balansat, ce muşchii mei! Te-nvaţă tetea cum e cu ăştia din afara graniţelor ţării, dacă e vreunul mai nasol şi te ia pe neaşteptate într-o limbă străină, bagi de la tine de-acolo, ceva, atât cât ştii, importantă e fizionomia şi să dai din umeri, să fii sigur pe tine să-i dai impresia ăluia că el e prost dacă nu înţelege. Economia naţională? Îţi explic şi asta, nu-i nimic complicat, da' n-am timp acum.
Democraţia? Haidi, bre, îţi zic aşa, ca-ntre prieteni, e marfă mânca-ţi-aş, democraţia e marfă de marfă dacă o ai, trebe s-o ascunzi, s-o ţii bine."

Cu sinceritate, aş vrea să mă alătur dumneavoastră în a afirma, în cor, toţi deodată, ca în Nabucco (opera, nu conducta de gaz), faptul că îi adulăm pe aceşti zei care sunt vocea poporului. Că derbedeii ăştia ne-au încălecat pentru a ne struni, când mai violent, când mai cu blândeţe, spre locul în care vor să fim priponiţi. Lăsându-ne, în mod profesionist, iluzia unei câmpii.