Zahărul, o istorie amară

Cunoscut din timpuri străvechi în subcontinentul indian, zahărul nu era nici banal, nici ieftin, o delicatesă exotică. Pentru îndulcire se folosea mierea, atât în India, cât şi în alte locuri. Primul european care a avut surpriza gustului dulce al cristalelor atât de asemănătoare cu sarea a fost Alexandru cel Mare, pe care patima cuceririlor l-a adus pe acele îndepărtate meleaguri.

La început, oamenii se mulţumeau să mestece trestia de zahăr crudă, mărturie fiind dinţii cariaţi ai scheletelor. Zahărul a jucat un rol puţin important până pe vremea dinastiei Gupta, pe la 350 î.Hr. Atunci s-a ajuns la transformarea sucului de trestie în cristale, mult mai uşor de transportat şi depozitat.

Indienii, mari navigatori, dar şi mari consumatori de zahăr, l-au făcut cunoscut prin nenumărate porturi. Călugării budişti itineranţi au adus tehnologia cristalizării în China, în timpul domniei regelui indian Harsha şi a împăratului Taizong din dinastia Tang. În puţină vreme, zahărul rafinat devine un aliment esenţial în întreaga Asie şi în Orientul Mijlociu.

La rândul lor, arabii preiau tehnologia in­diană şi o transfor­mă în industrie. După cucerirea Pe­nin­su­lei Iberice, în se­colul al VIII-lea al erei creş­ti­ne, ei şi berberii con­struiesc fabrici şi ra­fi­nă­rii, plantaţii de tres­tie de zahăr atât în Europa, cât şi în Asia Mică şi Africa. Is­to­­ri­cul Clive Ponting sem­na­lează în secolul al X-lea prezenţa noii industrii în Zan­zibar.

Cruciaţii întâl­neau caravanele care transportau "sarea dulce", iar coloniile Veneţiei încep să producă zahăr destinat exportului în Europa, ca supliment sau înlocuitor pentru  miere. Un cronicar al cruciadelor, William din Tyr, descrie în secolul al XII-lea zahărul ca fiind "foarte necesar pentru păstrarea sănătăţii oamenilor şi uşor de folosit şi păstrat".

În august 1492, Cristofor Columb se opreşte la Gomera, în Insulele Canare, pentru a se aproviziona cu apă şi vin. Intenţiona să rămână acolo doar patru zile, dar petrece acolo mai bine de o lună. Motivul, o aventură romantică cu guvernatoarea insulelor, Beatriz de Bobadilla y Ossorio, celebră şi datorită relaţiei ei cu regele Ferdinand al II-lea de Aragon. Nobila doamnă îi dăruieşte navigatorului şi câteva  răsaduri de trestie de zahăr, care avea să devină o plantă industrială de primă importanţă în Lumea Noua. Ca şi alte culturi - tutun, bumbac sau cafea -, trestia dulce este legată de munca sclavilor. Peste trei sferturi dintre sclavii aduşi din Africa lucrau pe plantaţiile de trestie de zahăr, în condiţii imposibil de imaginat. Opera unui antropolog, Sidney Mintz, intitulată "Dulceaţa şi pu­terea", ne face să înţelegem în parte dificultăţile cultivării şi prelucrării plantei din care se va obţine zahărul. Este un soi de iarbă uriaşă, mereu însetată şi dornică de soare, plină cu un suc dulce care trebuie prelucrat imediat după recoltare. Fierberea acestui suc avea loc în clădiri anume amenajate şi descrise de un colonist, Thomas Tryon, ca "un iad pe pământ".

Sclavii îndurau suferinţe cumplite, tăieturile şi alte răni la munca câmpului, riscul de a pierde în maşinării degete sau mâini, hrană insuficientă, biciuirile sau bătăile primite de la stăpâni, mizeria şi lipsa de libertate. Totul pentru a asigura dulceaţa ceaiului băut de alţi sărăntoci, muncitorii din Anglia.

Comerţul cu sclavi a fost abolit în imperiul britanic pe la 1807. Noii muncitori "liberi" de pe plantaţii şi din fabrici, veniţi din India şi China, mureau pe capete în timpul unei călătorii de mai bine de şase luni. Su­pra­vi­e­ţu­i­torii lucrau până la 22 de ore pe zi, erau în­şe­laţi, furaţi, tră­iau în ace­eaşi cruntă mize­rie ca şi predecesorii lor, scla­vii. Cei mai slabi de în­ger preferau sinuciderea.

Unii se revoltau. În 1791, Toussaint L'Ouverture conduce re­volta sclavilor îm­potriva stăpânirii franceze din Insula Saint Domingue, colonia care produ­cea aproape ju­mă­ta­te din zahărul consumat în lume. Astfel au apărut pe harta lumii Republica Do­mi­ni­cană şi Haiti, cele două jumătăţi ale insulei pomenite. Situaţia nu s-a schimbat prea mult nici azi, muncitorii haitieni care lucrează în Republica Dominicană sunt total neprotejaţi şi primesc ceva mai mult de un dolar pentru fiecare tonă de zahăr recoltată. Fără comentarii!

Alţi autori, cum ar fi Elizabeth Abbot, afişează un optimism poate doar parţial justificat atunci când prevăd transformarea plan­ta­ţi­ilor în surse de biocombustibil şi alte asemenea fantezii eco­lo­giste. E greu de renunţat la zahărul clasic, produs din trestie. Poate. Dar nu e imposibil, deşi soluţiile se lasă aşteptate.