Ziua marii faceri

"Acum, a zis Angelica, plecati de aici, ca ma fac femeie". Si a intrat in baie, de unde, dupa vreo trei sferturi de ceas, a iesit proaspata, parfumata si cu zece, cincisprezece ani mai tanara.

Asa ca putea sa spuna la fel de bine, gata, vedeti-va de ale voastre ca ma fac domnisoara. Putea, de asemenea, sa spuna ma fac desteapta si nu s-ar fi mirat nimeni. La New York, te faci imediat sau, ma rog, in cel mai scurt timp cu putinta, ce-i nevoie. Angelica nu se facea femeie prezentabila din plictiseala sau din capriciu. Peste numai doua ceasuri, ea si Mihai, sotul pe care de douazeci de ani, de cand venisera in America, nu reusise sa-l faca nici macar un cetatean cu venituri medii, darmite un prosper om de afaceri, aveau sa se intalneasca la "ofis", adica in halele pe care le inchiriasera in acest scop pe doua saptamani, cu un grup de petrolisti arabi. Muncisera mult, dar izbutisera sa faca din niste spatii murdare si rau mirositoare un "ofis" in toata regula. In ragazul care mai ramasese pana la vizita nababilor, care voiau sa vada cu ochii lor cum se infatisa firma care castigase concursul pentru proiectarea unei retele petroliere de milioane de barili, Mihai se facea un inginer elegant si sigur pe el. Fiica lor, Miruna, se facea si ea o secretara dragalasa si isteata, cu o privire galesa de adoratoare de kuweitieni. Iar noi, toti cei douazeci de amici fara bani si unii fara nici un rost ca lumea in oras, de cand trecusera Oceanul, trebuia sa ne facem niste proiectanti inteligenti, carora pantalonii negri, pantofii negri, cravata neagra, cafeaua neagra, tusul negru si camasa alba cu maneci scurte le asigurau o infatisare profesionala convingatoare. Pentru douazeci de dolari pe zi, plus masa si casa, Angelica si Mihai ne facusera la mare fix exact ce asteptau arabii sa gaseasca la o companie mica, dar de incredere situata pe una din acele street-uri newyorkeze care, prin simpla ei prezenta pe harta metropolei, garanteaza calitatea.

Eu aveam un rol mai usor: trebuia sa ma fac doar un desenator tehnic cufundat in lucru, care le zice oaspetilor un hello scurt si preocupat si apoi isi vede de treaba. Fiindca de aceea e platit, sa se cocoseze pe planseta, nu sa-si arate dintii strainilor. Ceilalti, se faceau dupa cum le cerea scenariul: care un sef de proiect, neavand altceva in cap decat retele de distributie a petrolului, care un yankeu fitos, dar capabil si simpatic, care un simplu computerist, insa la fel de eficient ca o intreaga echipa.

La ora fixata, ne gaseam la plansete. Vremea, care fusese mohorata, se facuse dintr-o data frumoasa. Pe Angelica si Mihai, parca-i facuse Dumnezeu din nou, mai aratosi si mai norocosi ca prima oara. Dar arabii n-au mai venit. Nici atunci, nici a doua zi, niciodata. Si nu fiindca proiectul cu care Angelica si Mihai castigasera concursul n-ar fi fost unul exceptional. Dar arabii nu erau ceea ce credea toata lumea ca erau. Se facusera doar ca erau mai bogati ca altii, doar ca sa le strice afacerea firmelor concurente. Faceau tot felul de concursuri degeaba, stiind ca la New York gaseau oricand oameni suficient de flamanzi, ca sa faca orice lucru le cereai si abia apoi sa verifice daca merita sa fie facut.