x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revoluţionar la infinit: şi-a lăsat casa, doarme în Piaţă de şapte luni. “Un om normal aici ar trebui să fie”

A uitat cum e sa dormi intr-un pat, sa stai pe salteaua moale si pur si simplu sa te uiti pe pereti pana adormi. Luxul asta il traise demult, parca intr-o viata anterioara, la el acasa, la Brasov. “Un om normal aici ar trebui sa fie, nu sa doarma linistit acasa', ne spune revolutionarul Nicolae Rusu. Caci el, din martie si pana astazi, doarme pe o bancuta din fata Teatrului National. A acoperit-o cu o patura si zice ca ala e patul lui, de la revolte incoace. Tine ca noptiera un scaun rebegit, plin cu ziare.

Are o casa frumoasa la Ungra, langa Brasov, nevasta si cinci copii. De cand doarme in Piata i s-au nascut doua nepotele pe care nu le-a vazut niciodata. Nu se indura: daca le-ar vedea pe micute si, in fine, daca si-ar mai vedea o data casa, poate ca n-ar mai avea inima sa revina in Piata, zice. Asa ca se pazeste bine de emotii. Familia si prietenii si i-a vazut doar de doua ori pana acum: i-a chemat in gara din Brasov si, dupa ce au plans impreuna, revolutionarul a luat trenul inapoi spre Bucuresti.

Revolutionarii, confundati cu boschetarii

Nimic nu-l darama. Cand ploua se acopera cu un celofan si-si imagineaza ca sta la adapost, intr-o casa de om. Cand i se face foame, rabda. Intr-un caz fericit merge la buticurile de alaturi, isi ia o cana cu apa fierbinte, isi face o supa instant si are o masa regeasca. Asta vara, pe caldurile infernale, se salva aruncandu-se pe iarba si stand intins cu fata in jos, pana se lovea cu nasul de pamant: i se parea ca e mai umed aerul acolo si numai bun de respirat. Dus isi face ocazional, pe la prietenii revolutionari din Bucuresti.

S-a invatat sa doarma iepureste, cu urechea ciulita la orice sunet suspect. Caci aici, in Piata, chiar i se intampla lucruri suspecte: intr-o noapte cineva i-a dat cu gaz lacrimogen pe la nas, in alta noapte altcineva i-a injunghiat in somn colegul revolutionar care dormea pe cealalta bancuta.

Pe el si pe cei cinci, sase colegi din Piata care au participat la revolta din iarna si care acum nu mai vor sa plece acasa lumea ii confunda cu boschetarii. Si uneori chiar asa ii si striga. Altii, mai rautaciosi, ii scuipa chiar in fata. Bucurestenii care intra si ies de la teatru trecand pe langa ei nu le arunca o privire, convinsi ca sunt oameni ai strazii. Nu stiu si nici nu-i intereseaza ca domnul Rusu si prietenii lui de protest sunt oameni puternici si incapatanati care si-au parasit temporar case si familii ca sa militeze pentru “trezirea spirituala a romanilor'. Pentru ei personal militeaza sa-si recupereze indemnizatia de revolutionar taiata anul trecut. Caci toti au luptat in revolutia din ’89 si au protestat si-n iarna aceasta la minus 20 de grade, s-au batut cu jandarmii, au inghitit gaze lacrimogene ('ei, ne-au dat cu aerosoli pe la nas', zic acum, cu umor amar), au huiduit, au scandat si au indemnat populatia sa iasa la protest.

Revolutia unui instalator sanitar

Pana anul acesta Nicolae Rusu a dus o viata linistita. Avea 60 de ani, lucrase ca instalator sanitare si muncise o viata ca sa-si faca o casa, un rost. Doar ca pe 13 ianuarie i s-a intamplat ceva: s-a uitat la televizor si a vazut protestul din Piata. 'Probabil ca in mintea mea aia a fost scanteia care a aprins ceea ce deja traisem in ’87 si in ’89 la Brasov, spune. S-a dus la gara, dar gara era impanzita de jandarmi. Pe cei care mergeau spre Bucuresti, ii opreau. Abia dupa trei zile a reusit sa urce in tren, pacalind niste jandarmi.

Cand a ajuns in Piata, s-a amestecat cu multimea si si-a strigat ofurile, cot la cot cu saraci, cu tineri, cu profesori. Primele cateva zile a stat in bratele statuii, sa vada si sa inteleaga mai mult. Si experienta asta, spune el, chiar l-a facut sa priceapa tot ce era de priceput: ca orice guvern am avea, nici unul n-o sa fie destul de bun pentru romani, ca un guvern bun vom avea cand, in sfarsit, intreaga natie se va schimba si va pune osul la treaba si ca unul dintre marile rele ale Romaniei este acela ca nu avem o clasa de mijloc.

Acum, dupa sapte luni de stat continuu in Piata, spera un singur lucru: “Sa se trezeasca spiritul romanesc caci, cum nu ne-am caciulit sa devenim raia turceasca, nici acum nu trebuie sa devenim land european de stat romanesc'.

Descopera alte galerii foto

Serviciul de email marketing furnizat de