Absurdul de care vrem să uităm

Interdicţii comuniste la Învierea lui Isus
E greu de crezut astăzi, în 2008, că sărbătoarea Paştelui a fost, cu ani în urmă, un lucru interzis românilor de ideologia comunistă. Ceea ce pare astăzi un lucru absolut normal, era considerat un act de o gravitate deosebită în anii negrii ai lungii nopţi în care am trăit circa 50 de ani

Interdicţii comuniste la Învierea lui Isus
E greu de crezut astăzi, în 2008, că sărbătoarea Paştelui a fost, cu ani în urmă, un lucru interzis românilor de ideologia comunistă. Ceea ce pare astăzi un lucru absolut normal, era considerat un act de o gravitate deosebită în anii negrii ai lungii nopţi în care am trăit circa 50 de ani


Mulţi, foarte mulţi dintre cei care acum beneficiază de libertatea de expresie, dar mai ales a liberei circulaţii, o dată cu intrarea în Uniunea Europeană, nu cunosc nimic din ce s-a întîmplat în ţara noastră nu cu multă vreme în urmă. De aceea, ziarul nostru a considerat necesară o aducere aminte, extrem de tristă, a unor lucruri care frizează absurdul, absurd în care am fost nevoiţi, obligaţi şi constrînşi să trăim zeci de ani. Cei aproape 50 de ani de dominaţie comunistă au afectat destul de mult cinstirea care se dădea altădată Paştilor.

Paştele din 1989 a fost declarat zi lucrătoare

În anul Revoluţiei din decembrie 1989, zilele de Paşti fuseseră declarate, pentru multe categorii de salariaţi, zile lucrătoare, în care s-a muncit. Situaţia la care s-a ajuns atunci cu sărbătorirea Paştilor se explică mai cu seamă prin măsurile dure luate de autorităţile atee. Aceste autorităţi au adus imense prejudicii ortodoxiei româneşti.Din fericire, generaţiile care au cunoscut şi au menţinut, chiar în condiţii deosebit de vitrege, tradiţiile creştine vechi n-au fost lichidate complet, încît acestea au putut face legătura de la trecut, la prezent şi viitor, şi apoi le-au transmis şi celor tineri, care nu le ştiau în adevarata lor însemnatate. Tradiţia se transmite din generaţie în generaţie, nu numai oral, prin cutumă, obiceiuri, ci şi prin scris, devenind o trăsătură specifică a unui popor, de aceea este greu de scos din viaţa oamenilor.

“Reeducarea” din închisorile de tristă amintire

Anii negri ai prigoanei au început imediat după terminarea celui de al doilea război mondial. O dată cu venirea trupelor de ocupaţie sovietice, totul a fost dat peste cap. Oameni de valoare ai vieţii culturale şi politice româneşti, scriitori, politicieni, savanţi, ziarişti, reprezentanţi ai cultelor au ajuns după gratii, fiind consideraţi duşmani ai poporului. În închisori, locuri unde umilinţele erau supreme, mulţi au fost exterminaţi fizic, iar cei care au fost mai rezistenţi, umiliţi pînă la limita suportabilului.Tortura fizică şi morală din închisori avea şi o latură religioasă, ce includea „demascarea” deţinuţilor sub tortură religioasă, care includea lepădarea de credinţă, terfelirea numelui Mîntuitorului şi, în final, negarea sa de către deţinutul "reeducat".

Studenţii la Teologie puşi de torţionari să sărute un falus din săpun, în loc de icoană cu chipul lui Isus

Textele din Evanghelie referitoare la Maria Magdalena erau interpretate pentru a demonstra o relaţie carnală patimaşă, iar Fecioara Maria era tratată drept adulteră şi prostituată, studenţii la Teologie din închisori fiind siliţi să modifice textele rugăciunilor, folosind expresii cît mai triviale.Unul dintre deţinuţii de atunci a asistat, în anul 1950, la o scenă petrecută într-o celulă de la secţia condamnaţior la muncă silnică pe care o relatează:"Din cîteva cearşafuri sau cămaşi albe s-a improvizat , cum spuneau studenţii. Din săpun s-a confecţionat un organ genital masculin pe care un student teolog, ales drept personajul care trebuia să îl interpreteze pe Iisus, a fost obligat să-l poarte la gît, legat cu o sfoară. Plimbat prin cameră, sub lovituri reale de cozi de mătură, simbolizînd drumul spre Golgota, a fost oprit, în cele din urmă, lîngă fereastră. Acolo, toţi studenţii, viitori preoţi, au fost obligaţi, la rîndul lor, să treacă prin faţa lui şi să se închine, sărutînd bucata de săpun şi exprimîndu-se:< Mă închin atotputernicei tale ca pe singurul, adevăratul stăpîn al celor în care cred, etc>", aminteşte Dumitru Bîcu, în lucrarea sa despre închisoarea de la Piteşti.

„Politrucii” urmăreau elevii şi profesorii la Denii

Dacă elita culturii era umilită în închisori, nici dascălii nu puteau scăpa de calvar. Mulţi dintre profesorii universitari fuseseră retrogradaţi, pe motive politice, din funcţiile pe care le aveau în facultăţi, ajungînd simpli profesori la liceele bucureştene, unde erau umiliţi de secretarii de partid sau de UTC. Şi ei, dar şi elevii erau urmăriţi la biserici să nu vină la slujbe în săptămîna mare. Încă din prima zi a deniilor, la bisericile din cartierele Bucureştiului ochii vigilenţi ai celor puşi sa vadă tot stăteau de strajă, urmărind figurile.Profesorul pensionar Nicolae Grigore îşi aduce aminte de acele vremuri de tristă amintire.”M-am dus în joia mare, cînd sunt cele 12 evanghelii şi se trece pe sub masă, la biserica din cartier. Am fost atent, nu era nimeni cunoscut, motiv pentru care m-am dus şi la slujba din noaptea de Înviere. Săptămîna următoare am fost chemat la Inspectoratul Şcolar, unde am fost săpunit zdravăn. Am fost certat pentru exemplul negativ pentru care îl dau elevilor mei, atunci cînd frecventez biserica. Le-am explicat că am urmat întocmai instrucţiunile date de ei, că am organizat reuniuni şcolare în săptămîna Paştelui la şcoală unde prezenţa a fost obligatorie. Mai mult, au fost organizate şi excursii de 2 zile în alte localităţi, tocmai pentru ca elevii să se ducă la Înviere. Iar eu, dacă m-am dus a fost datorită faptului că provin dintr-un mediu unde tradiţiile se respectă, că nu am făcut nici un rău. Am fost sfătuit să încetez, altfel nu o să mai am prilejul să plec cu sportivii peste hotare, nici măcar în ţările socialiste, de Occident ce să mai vorbesc”.

Tunsul la chelie sau nota scăzută la purtare pentru cei care mergeau şi se închinau la biserică de Înviere

În ciuda prigoanei comuniste, părinţii îşi învăţau copiii să ţină cît de cît la tradiţie, dar să fie atenţi. Acesta a fost motivul pentru care, atunci cînd treceau pe lîngă vreo biserică, pentru a nu fi văzuţi şi identificaţi după numerele matricole pe care le putrau pe braţ, băieţii, sau pe sarafan fetele, copii se închinau pe furiş, dar nu normal, cum face orice credincios,ci îşi făceau cruce cu limba în cerul gurii. Asta datorită faptului că în mulţimea de oameni de pe lîngă biserică erau şi secretarii Uniunii Tineretului Comunist, dar şi destui turnători gata să spună pe cine au văzut. Cel care era reclamat avea destule de tras dacă era identificat, nota scăzută la purtare, mustrare, chemare în faţa organizaţiei de bază, iar pentru băieţi chiar tunsul la chelie. Asta deoarece, tocmai pentru a nu da prilejul elevilor să meargă la biserică, conducerea şcolii organiza o reuniune tovărăşească la şcoală, unde prezenţa era absolut obligatorie. La intrarea în lăcaş se făcea prezenţa pe bază de tabel, uşile se închideau în Bastilia şcolară, iar elevii nu puteau pleca decît spre dimineaţă, cînd slujba era pe gătate la biserică.

Singura distracţie, magnetofonul Tesla, de 13 kilograme, şi ”ceaiurile” dansante de acasă

Mai erau şi elevi recalcitranţi, care nu se duceau nici la biserică, nici la reuniunile tovărăşeşti de la şcoală. Organizau “ceaiuri”dansante acasă la vreunul dintre ei. Acolo, cu muzica oferită cu generozitate de magnetofoane ceheşti uriaşe TESLA, care cîntăreau circa 13 kilograme, distracţia era asigurată, iar ciocnitul ouălelor după miezul nopţii şi mîncare cozonacului nu constituiau infracţiuni şi nici nu erai în pericol de a fi turnat. Cert este însă că procurarea ouălelor era extrem de anevoioasă, fiecare membru al familiei avînd sarcina să facă rost de 5, 6 bucăţi.Vopseaua era o mare problemă, celebra Gallus nu se găsea,motiv pentru care se căutau cele mai divere improvizaţii, cum ar fi acuarelele sau zeama de la spanac. Cei mai ferciţi erau tipografii, cerneala color a ziarelor fiind la mare căutare

Gospodinele găteau doar noaptea, deoarece gazul metan nu avea presiune decît atunci

Pe rafturile magazinelor alimentare, în acele vremuri de tristă amintire nu erau expuse produse legate de sărbătorirea Paştelui. Dacă, cumva, se găseau, atunci cozile pentru produsele specifice se făceau în spatele magazinelor alimentare să nu cumva să vadă cei ce urmăreau cu grijă să nu deviem de la cerinţele PCR. Aporpos, pentru activişti nu erau interdicţii la produse, dar, stiind ce e în spatele sistemului, se temeau şi de umbra lor. Nu că nu intrau în biserică, dar nici la botezul sau la nunţile copiilor lor nu făceau acest lucru. Mai mult, dacă în casele lor se făceau ouă pentru Paşte, acestea erau fierte, dar lăsate albe pentru ca, dacă cineva venea le ei, să nu fie turnaţi că sunt creştini. După ore petrecute la cozi, gospodinele trebuiau să petreacă nopţile în bucătărie pentru prepararea produselor specifice sărbătorii, deoarece nu aveau nici o zi liberă de la muncă. Mai mult, presiunea gazului metan la bucătărie era extrem de scăzută.

Cenaclul Flacăra, piesa de rezistenţă pentru tineri

Dacă pentru sărbătoarea Paştelui erau multe interdicţii, în schimb televiziunea naţională ne răsfăţa cu programe mamut, de foarte bună calitate. Se dădeau concertele unor mari cîntăreţi, la modă în acele vremuri, care ţineau oamenii în faţa televizoarelor, rpintre care Tom Jones sau Dalida. La fel de mult ne răsfăţa şi poetul la modă al acelor vremuri, Adrian Păunescu. “Regalurile” oferite de Cenaclul Flacăra atrăgeau mii de spectatori în sălile unde se intra cu mult înainte de ora de începere a spectacolului. Cînd sala era plină, se închideau uşile, care se mai deschidesau abia a doua zi dimineaţa. Sigur, despre poet şi păţaniile din acea vreme de la spectacole s-a vorbit mult la acea vreme. Una dintre întîmplări, poveste că, după un spectacol din provincie, autocarul cu artişti a făcut un poas, pentru dezmorţirea oaselor şi pentru ca toată lumea să fumeze o ţigară. O dată cu deschiderea uşilor, din maşină a ţîşnit un miel, pe care poetul îl primise cadou pentru Paşte. Nervos, Păunescu a dat alarma, ameninţînd că nu pleacă de acolo fără miel, iar toată lumea a început să alerge pe cîmp bietul patruped, care le-a scos sufletul artiştilor pînă au reuşit să pună mîna pe el.

Prigoană împotriva celor ce sacrificau miei

După legea 5 din 1973, parcă, se interzicea tăierea mieilor înainte de o greutate optimă, de 20 kilograme. Prigoana împotriva celor care încălcau legea şi tăiau mieii la o greutate mai mică era mare. În acele vremuri, mieii erau exportaţi îm ţările arabe, pe bani foarte frumoşi, valută forte, care intra în visteria statului, în timp ce proprietarii primeau de la ORACA costuri modice, de cîţiva lei la kilogram.”Fusesem cu tatăl meu acasă, la Buşteni, să facem rost de miel de la un vecin de al nostru, care ne promisese unul. Eram copil, nu am asistat la sacrificare. Tata a pus mielul într-o servietă, pe care a închis-o cu mare greutate. Mergeam pe drum, şi, pentru a da impresia că este uşoară şi nu are nimic în ea, o balagănea în mina dreaptă. Deodată, speriat, l-am văzut că s-a schimbat la faţă şi se uita cînd pe drum, cînd în stînga, unde era un gard de sîrmă ghimpată, care împrejmuia o curte. Cînd a ajuns în dreptul unei căpiţe cu fîn a aruncat geanta plină cu carne de mile în vîrful ei. Nu am înţeles de ce, abia apoi l-am văzut pe miliţianul oraşului apărînd după un colţ. A trecut de noi, tata stătea pe o piatră ,oboist parcă, dar cu ochii în patru. L-a văzut cum a intrat la vecinul nostru în curte, m-a pus pe mine să mă strecor printre rîndurile de sîrmă ghimpată, să mă urc pe claia de fîn şi să recuperez carnea de miel.Am aflat ulterior că şi miliţianul venise la vecinul nostru tot pentru carne de miel, dar spaima era prea mare. În gară, am stat ascuns într-un tufiş pînă a tras trenul la peron şi m-am urcat în ultima clipă, că era miliţie pe peronul central ”, îşi aminteşte un Nicoale Şerbănescu.

“Bila neagră” de la Înviere l-a lasta fără paşaport

Acelaşi profesor Nicolae Grigore retrăieşte clipe de coşmar.”Episodul cu chemarea la Inspectoratul Şcolar pentru că am mers la Înviere la biserică îl credeam uitat pentru totdeauna. M-am convins că nu era aşa, şi totul se contabiliza la dosar. Eram plecat cu lotul de ciclism în Algeria, la un concurs, fiind în acelaşi timp şi profesor la o şcoală acolo. Se terminase viza şi m-am dus la Ambasadă. La rînd, unul pe care îl ştiam drept turnător la Secu, a zis că nu mai stă în Algeria şi pleacă în Brazilia, să studieze cum se face benzină din trestia de zahăr. Nu am avut ce face, am zis că mi-ar plăcea şi mie să mă duc acolo. După şederea în ţară, am mers să îmi iau paşaportul, care era ţinut în fişet de securistul instituţiei. A zis că nu mai am voie să ies din ţară, ca am bube la dosar, şi mi-a reamintiti episodul cu Paştele, dar şi ce am spus la Ambasada din Algeria. Au trebuit luni de zile de convingere pe la autorităţi pentru a putea să ies din nou din ţară, dar în cele socialiste” .

Kentul, inspiraţia şi “pilele” i-au salvat de amendă

Pentru produsele de Paşti era o mare problemă să faci rost de ele. Pe şoselele patriei se făceau controale la sînge pentru a se găsi urmele carnagiului.Se controlau maşinile în interiorul lor, cine era mai tare de inimă nu îi lăsa şi la portbagaje.”Aveam 3 miei în maşină, îi luasem de la Tituleşti, plus cîteva canister cu vin, de alea mici. Era o Dacie Combi, iar cînd ne-a oprit miliţia am îngheţat.Ne-au întrebat ce e cu mielul din maşină, de ăia doi şi de vinul din portbagaj habar nu aveau. Că trebuie să plătim amendă, că îl confiscă pe animal.Ne-a tocmit ca la uşa cortului, am scăpat pînă la urmă cu 2 pachete de Kent şi cu inspiraţia unuia dintre ocupanţii maşinii, care a zis că e din Şerbăneşti, locul unde fusesem opriţi, şi că pe el îl cheamă la fel, motiv pentru care primise animalul cadou. Am mai prins pe şosea, pînă la Bucureşti, încă două filtre, la Dragăneşti Vlaşca şi la Napiu. A fost rîndul celorlaţi din autoturism să îşi pună în valoare relaţiileşi am scăpat de confiscarea bunurilor. Cert este că pe trenuri sau în gări se făceau controale severe , iar marfa era confiscată şi oamenii amendaţi”, spune Florin Ciucă.

Condamnat 2 ani şi jumătate la puşcărie pentru că a tăiat mai mulţi miei în propria ogradă

Exemplul cel mai neferict l-am auzit de la Nelu Ispirescu.”Era prin 1986 sau 87. Am plecat cu nişte vecini lîngă Bucureşti, la Bolintin, unde unul dintre noi avea relaţii pentru a cumpăra miei.Aveam comandă de 14 bucăţi, că era criză mare şi noi mulţi la serviciu . Din autostradă am plecat pe un drum lateral, ca să fim mai feriţi. Cînd să ieşim la liman, două echipaje de miliţie ne-au barat drumul. Fusesem turnaţi de un vecin al celui care sacrificase mieii la el în bătătură. Ne-au dus la Procuratura din Bolintin, care avea locaţie comună cu Miliţia. În timp ce noi dădeam declaraţii de mama focului, alături se auzeau vocile procurorului care ne ancheta şi ale miliţienilor. Procuroru spunea că vrea 2 miei, restul îşi împărşeau prada. Am fost judecaţi în regim de urgenţă, o rudă a celui care avea mieii a fost condamnat la 2 ani şi jumătate de închisoare, pe care i-a făcut efectiv, iar şoferul ,care îşi pusese maşina la dispoziţia noastră a primit interdicţie să iasă 6 luni din Bucureşti . A luat o amendă de 5000 de lei, la fel ;I noi, dar sume mai mici. La proces, acelaşi procuror l-a condamnat pe bietul om, în ciuda faptului că acesta spunea că i-a luat 2 miei gratis şi de aia e acolo”.