Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când am ajuns să lucrez la Jurnalul Naţional, acum cinci ani şi ceva, mă credeam şi un vag om de afaceri. Intrasem într-o combinaţie cu nişte arabi care doreau să-şi deschidă o mare fabrică de pielărie în România, afacere care, bineînţeles, s-a vărsat la scurt timp, oamenii preferând la un moment dat să îşi mute toată treaba în spaţiul ex-sovietic.
Eu trebuia teoretic să îi ajut cu tot felul de legături şi "intrări", să le fac în momentul în care ar fi dat drumul producţiei o campanie de presă, eventual să mă joc de-a "PR"-ul lor. La un moment dat, m-au invitat să discut cu patronii tocmai în Egipt. M-am bucurat că, pe lângă conversaţii într-o engleză stâlcită, o să văd şi piramidele.
PE NIL
În România eram încurcat simultan cu două fete care nu ştiau una de alta, o "intelectuală fină", Elena, care preda literatură română la o facultate particulară, şi cu Andreea, profesoară de sport, care-şi mai rotunjea veniturile făcând pe antrenoarea de aerobic şi fitness la o sală plasată într-o zonă cu snobi de Bucureşti. Foarte "întristat" le-am anunţat pe amândouă că o să lipsesc vreo zece zile din peisaj, dar că o fac "pentru viitorul nostru" şi că îmi vor fi în suflet în toată perioada.
La Cairo a fost frumos, mai puţin partea cu planul de afaceri. Patronii proiectatei megatăbăcării vorbeau pe arăbeşte ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume în jurul unor pahare de ceai care se umpleau veşnic, ca butoiul Danaidelor. Din timp în timp, Ahmed, unul dintre ei, îmi făcea un rezumat în engleză din care rezulta că se apropiau de o concluzie. Când credeam că am terminat o luau de la capăt. Din fericire, serile eram liber ca pasărea cerului să mă dau prin oraş.
Miroseam a străin, preţurile explodau brusc de zece ori şi locurile în care se vindea alcool erau destul de rare, dar cu diurna pe care o căpătasem mă descurcam rezonabil. Am încercat şi să merg la curve, dar costa undeva înspre 100 de dolari americani, aşa că am preferat o perioadă să mă abţin.
La sfârşitul discuţiilor, când lucrurile erau tot în coadă de peşte, patronul cel mare, Hassan, mi-a făcut o surpriză. Îmi rezervase o croazieră de trei zile pe Nil, cu un vapor. Încă din prima seară m-am încurcat cu Patricia, o franţuzoaică roşcată de vreo treizeci şi ceva de ani, nu prea arătoasă, dar dezinhibată. Fuseserăm plasaţi vizavi la cină, pe vapor, şi după ce ne-am privit insistent o perioadă, între feluri, a început să mă mângâie cu piciorul pe sub masă.
Am plecat la ea în cuşetă şi mi-am dat seama că tangajul Nilului ajută când e vorba despre zbânţuieli erotice. Mi-a povestit că tocmai divorţase de un soţ care fugise de acasă cu o româncă tânără care se angajase la ei ca menajeră, era stresată şi voia să deconteze călătorind. Faptul că eram conaţional cu "la putaine" i se părea oportun, avea senzaţia că se răzbună pe domnul cu adulterul.
Una peste alta, era haios cum încercam să-mi traduc zicerile porcoase din timpul partidelor de sex într-un fel de franco-engleză, când mă auzeam aveam senzaţia că urmăresc coloana sonoră a unui film străin dublat la televiziunea bulgară, aşa cum vedeam înainte de 1989. Am ajuns la loc la Cairo oarecum mulţumit de viaţă. După o ultimă cină cu pielarii, trebuia să ajung, dimineaţa devreme, la aeroport şi să plec la loc înspre Bucureşti.
Cu puţin timp înainte de îmbarcare mi-am dat seama că nu le luasem nimic fetelor din ţară. Multe free-shop-uri erau închise, din cauza orei matinale. Salvarea am văzut-o la un mic magazin de amintiri. Un nene care părea somnoros mi-a arătat că ştanţează cu litere arăbeşti pe nişte brăţări de argint cu model oriental numele persoanei căreia îi sunt destinate. I-am scris pe un bileţel numele Andreea şi Elena şi contra unei şpăgi de încurajare omul s-a grăbit şi a terminat treaba repede. Mi-a pus brăţările într-o pungă şi am fugit spre poarta de unde pleca autobuzul spre avion.
Ajuns acasă, am avut două seri fierbinţi. Mai întâi m-am întâlnit cu Andreea, care nu a ştiut ce să-mi mai facă în pat ca să compensăm perioada de lipsă. I-a plăcut foarte tare brăţara, era vizibil impresionată că m-am gândit la ea. A doua seară Elena a reacţionat aproximativ la fel. Lucrurile reintraseră în normal. După două săptămâni, Andreea a apărut cu o mutră neagră de supărare. Mi-a spus că un arab care venea la ei la sală a întrebat-o dacă o cheamă Elena, după ce a văzut brăţara de la mâna ei. Orice i-am spus eu, nu a ţinut.
Pur şi simplu, m-a făcut ticălos şi m-a părăsit. Încurcasem brăţările. Cât despre Elena, de care m-am despărţit după câteva luni din alte motive, probabil că şi acum arborează mândră, din când în când, o brăţară pe care scrie în arăbeşte Andreea.
Citește pe Antena3.ro
