Capul lui Brâncuşi nu vrem!

Sculptoriţa Ana Rus acceptă invitaţia municipalităţii Cannes de a amplasa în oraşul de pe Riviera un bust reprezentându-l pe Constantin Brâncuşi. Statul român, nu!

NOAPTE BUNĂ, COPII! A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o ţară. Şi era mare şi frumoasă, cu câte puţin din toate în ea, ca să nu cumva cineva să se plictisească şi toţi să aibă din belşug. Da’ nuş’ cum se făcea, că toţi fugeau din ea şi nu mai vroiau să audă în vecii vecilor de locul de unde plecaseră.

Şi cum alergau ei mai abitir care-ncotro, se făcea că prinde şi Dumnezeu de veste. “Nu le-oi fi dat destule, de se duc să-şi afle rostul pe alte meleaguri?”, se întrebă el.”Ia vezi, Sfinte, în cartea cu daruri!”. Dar degeaba se căzni Sfântul Petru, cu toţi îngerii, serafimii şi heruvimii laolaltă, că era treabă anevoioasă, că toate erau la locul lor, aşa cum dintr-u început fuseseră aşezate. Dumnezeu căzu atunci pe gânduri. Şi cum cugeta el, ce-i vine în minte? Ia să coboare pe pământ, aşa cum din vremi nu mai făcuse, şi să vadă ce le lipseşte oamenilor!

Zis şi făcut! Purcese deci Dumnezeu pe cele meleaguri mult dăruite. Şi merse şi merse, de pe cărări prăfuite şi până-n inima celor mai mari cetăţi. Şi cum mergea, puzderie de oameni se aduna în urmă. Spre seară, se opri într-o poiană înflorită şi, aşezânduse ostenit, îşi spuse oful. Zarvă mare se iscă atunci, care mai de care cerând pentru sine câte şi mai câte. Văzând Dumnezeu că n-o scoate la capăt cu poporul nemulţumit, le spuse să stea mai întâi la sfat cu toţii, făgaduind că se va întoarce a doua zi să le împlinească ruga. “Dar nu uitaţi”, mai spuse, “orice dar mi-aţi cere, celorlalţi am să-l dau îndoit”. Şi se ridică în înaltul cerului, lasându-i să se sfădească pre limba lor.

La primul cântat al cocoşilor, oamenii aşteptau, iar Dumnezeu veni precum fusese făgăduiala. “Ei, bunii mei, v-aţi gândit ce aveţi a-mi cere?”, întrebă pe dată. “Ce dar pe care nu-l aveţi deja vă doriţi? Răspundeţi cu băgare de seamă, căci celelalte neamuri îl vor primi de două ori!”. Şi-atunci oamenii, grăiră ca-ntr-un glas: “Doamne, ne-am gândit! Scoate-ne tuturor un ochi!”

Atunci, primind răspunsul, Dumnezeu plecă aşa cum venise şi unii spun că de el prin acea ţară nici nu s-a mai auzit de-atunci. Tărâmul rămase ca la-nceput, iar oamenii aşa cum le fusese deja dat. Iar ţara asta, România se chema. Frumoasă ţară... Pacat că-i locuită...