Celor care cred că lumea asta cu ONOARE va scăpa..

de Tudor Chirila | 21 Aug 2007 • 00:00

A fost o vreme, de mult uitată, cănd oamenii luptau. Cu săbii grele şi armuri, din goana cailor spumegănd, pe turnurile cetăţilor sau sub zidurile lor, prin foc şi fum sau eliberănd catapulte, oamenii luptau. Erau vremuri in care Lumea se aşeza in matca ei.

Oamenii erau puternici şi curajoşi şi construiau. Temple, palate, piramide, poduri, apeducte. Se adunau cu sutele sau miile sub conducerea vreunui impărat charismatic şi luptau sau construiau. Era vremea liderilor de foc conduşi de destinul propriilor decizii inflacărate. Era vremea urletului eliberat de piepturile miilor de gladiatori care plecau să invingă. Era vremea in care o femeie stărnea un război. Iar bărbaţii credeau cu tărie că pentru acea femeie merita să porneşti un război. Era vremea in care prietenii veneau alături de ei fără să crăcnească. A fost o vreme in care muşchii intinşi ai oamenilor erau sursa de inspiraţie şi izvorul anatomiei. A fost o vreme cănd vorbele preţuiau greu şi oamenii era atenţi la ce spuneau. Se vorbea puţin şi răspicat căci o vorba aruncată aiurea putea lovi rău peste inima şi măndria interlocutorului tău şi atunci trebuia să ridici spada. Căci erau timpuri in care oamenii puteau pierde orice mai puţin un lucru. Acest lucru ii ajuta pe cei puternici să meargă drept şi cu capul sus iar pe cei slabi să viseze că vor merge vreodată drept. Acest lucru se numea ONOARE. Şi nu era un lucru. Era o valoare la fel de preţioasă ca aurul atăt de mult căutat. Pe vremea aceea ONOAREA impărţea oamenii in buni sau răi, puternici sau slabi, mandri sau vrednici de milă, nobili sau josnici. Erau vremuri in care oamenii işi străngeau mainile pecetluind inţelegeri ce nu puteau fi in veci incalcate. Era vremea cuvintelor ce nu puteau fi intoarse odată rostite. Cei ce nu respectau legămintul cuvintelor erau trădătorii şi proscrişii, oameni trăiţi in suburbiile vietii. Căci CURAJUL şi ONOAREA erau pentru nobili şi te innobilau in acelaşi timp. In numele onoarei s-au clădit imperii şi s-au născut civilizaţii care s-au stins mai apoi tot in numele ei, lăsand in urma cenuşă pe care s-au clădit noi imperii. Erau vremurile in care oamenii plecau la luptă pentru nimic mai mult decat o idee, cănd pănă şi ultimul soldat din pluton ştia de ce ridica sabia. Era vremea ordinelor de zi şi a discursurilor care electrizau mulţimile. Era vremea in care oamenii mureau pentru ideile lor. Erau zorii şi dimineţile lumii. Poveştile oamenilor erau măreţe pline de iubire şi curaj. Erau vremurile in care oamenii incercau să zboare, cucereau pămantul şi descopereau stelele. Şi mureau pentru fiecare centimetru de adevăr căştigat. Erau vremuri in care trebuia să te lupţi pentru adevar sau să arzi pe rug in numele lui. Şi oamenii au făcut asta. Cu ONOARE. Şi lumea s-a mişcat. Artiştii au pictat, au scris şi au căntat poveştile lumii desprinse din IUBIRE,CURAJ şi ONOARE. Pigmentate cu VIATA şi MOARTE. Era vremea cuvăntului. Fascinaţia lui era motorul lumii. Şi doar cei dăruiţi şi luminaţi aveau acces la cuvănt. Cuvăntul ii răsplatea şi ii transforma in conducatori. Cei care il foloseau cu grija preţuindu-l au caştigat şi odată cu ei lumea intreagă. Ceilalţi, fanatici şi nesăbuiţi au intors cuvăntul impotriva lor şi a lumii. ONOARE,CURAJiUBIRE şi CUVANT. Era vremea lor. Şi doar cei luminaţi şi dăruiţi au şlefuit aceste diamante inmulţind lumina zorilor lumii....

Au trecut secole peste rasa umană. Cuvăntul s-a inmulţit văzand cu ochii. Incet-incet a devenit o unealtă pe care tot mai mulţi oameni au putut să o apuce. Unii dinntre ei stăngaci, alţii furioşi, alţii indrăzneţi sau lacomi dar toţi cu fervoarea celui care descoperă. Din păcate mulţi au folosit cuvăntul ca pe o unealtă a răului. Cele mai urăte părţi ale oamenilor au inceput să iasă la iveală. Apoi oamenii au găsit tot felul de mijloace să păstreze cuvintele. Nimic nu trebuia dat uitării. Binele şi răul, frumosul, schismele, tristeţea sau durerea, religia,bolile, sfinţii, invenţiile, măceluri sau dinastii, maşinării, teatrul, lumea intreagă a inceput să-şi găsească loc pe hartie. Cei slabi şi neajutoraţi odinioară au invaţat să folosească unealta. Unii ca să zboare alţii ca să scurme prin tenebrele propriilor fapturi. Cuvăntul a inceput să inconjoare lumea cu o viteză uluitoare. Oamenii il aruncau de la unii la alţii asemeni unui tăciune incins care iţi arde mainile... Cuvăntul a devenit pe căt de frumos pe-atat de infricoşător şi periculos...asemeni uraniului, greşita lui mănuire putea genera dezastre... Apoi intr-o zi oamenii s-au trezit in faţa unei minuni nemaivăzute pănă atunci. Au realizat că toţi la un loc işi pot vedea sau asculta cuvintele unii altora folosind nişte ecrane mici, luminoase...minunea se numea simplu Internet. Minţile oamenilor au explodat. Creativitatea şi imaginaţia au inceput să se manifeste din plin. La baza minunii stătea bineinţeles cuvantul.. Evoluat, pervers şi hain, angelic şi sfredelitor cuvăntul se ingrăşa zi de zi hrănit de dorinţele oamenilor de a-şi spune unii altora lucruri... cu atăt mai mult cu căt minunea potenţa cel mai periculos duşman al omului: orgoliul. In cazul nostru orgoliul de a fi in faţa, in primele randuri orgoliul vizibilităţii, orgoliul născut din dorinţa de a fi cunoscut de mii de oameni fie măcar şi in faţa unui ecran luminos. In spatele ecranelor sistemul a inceput să nască monştrii. Ei sunt inadaptaţii, cei care neagă viaţa reală, cei cărora le e frică să mai rostească cuvăntul, incapabili de a-şi infrunta interlocutorul şi de a-l privi in ochi, neputincioşi in a-şi striga durerea sau bucuria in faţa lumii reale, in faţa oamenilor, speriaţi păna la moarte de consecinţa propriei păreri, incapabili să-şi iubească aproapele prin muzica vorbei rostite, in ciuda unei imense nevoi de a o face. Lor internetul le-a devenit adăpost, bunker al frustrărilor şi temerilor izvorăte din cine ştie ce trecut, paravan al dorinţelor nemărturisite, monştri in război cu viaţa care nu le-a dat puterea personalităţii şi frumuseţea CURAJULUI. In fiecare seară monştrii se adună pe la casele lor şi işi deschid ecranele luminoase, unii insetaţi de cuvintele oamenilor, gata să le mestece şi să le inghită pentru ca mai apoi să le scuipe - replici ale demolării cu orice preţ - alţii masturbandu-se pe ascuns in fata imaginilor cu femei ideale pe care in viaţa reală nici macar nu le-ar putea atinge cu privirea...alţii intruchipand personaje justiţiare pe forumuri de discuţii căci da, internetul este apogeul libertăţii şi o formă superioară de democraţie... monştrii ştiu că pot scuipa fără să fie pedepsiţi, işi pot elibera fecalele minţii din spatele anonimatului personalizat de vreo poreclă ciudată. Ei, monştrii, sunt activi aici şi mănuiesc cu uşurinţă sabia cuvăntului şi taie, taie, taie in carne vie, lovesc in tot ce poate fi dărămat şi latră surd sau sapă şanţuri in jurul cetăţilor solide. Sunt activi, votează, se adună in haite, crează forumuri, injură, scuipă şi işi ling buzele de plăcere cand sunt luaţi in seama şi reuşesc să semene sămanţa discordiei. Ei sunt cei care manjesc o fecioară adolescentină cu eticheta preacurviei...sunt gata oricand să dezgroape un mort şi să urineze pe mormantul memoriei lui...ei sunt cei care lovesc in vreun poet efervescent doar ca să-i vadă clătinarea... se bucură de orice insucces...minimalizează orice reuşită evidentă a vreunui alt OM... ei sunt eroii unui război pe care il poartă singuri...fără ca măcar să aibă vreun duşman....strigătul luptei lor nu se aude nicăieri şi se pierde in neantul ecranelor luminoase... Dimineţile insă, monştrii ies in lume speriaţi şi umili, vlăguiţi de ura proferată in timpul nopţii, paralizaţi de viaţa reală, de contactul cu ceilalţi oameni, incapabili de a privi drept in ochi...aici ei sunt nimeni şi nimic sunt doar nişte clone eşuate ale ideii de OM... nu-şi găsesc locul şi se simt permanent incolţiţi de normalitate, transpiră brusc cănd trebuie să strangă o mănă sau să urce in lift cu alţi oameni,umblă, cu capul in jos şi caută să-i recunoasacă pe cei din aceeaşi specie ca să se adune şi să poată face faţa lumii pană la lăsarea serii cand liniştea caselor şi ecranele luminoase le vor da puterea şi curajul să scuipe şi să improaşte din nou ...sunt mulţi şi nefolositori ca buruienile din grădina dar numarul lor creşte, si odată cu ei creşte şi dorinţa de a demola prin cuvănt... de multe ori oamenii ii ignoră, ii consideră un apendice, un organ nefolositor in economia trupului lumii...monştrii se adună insa şi se organizează şi răspandesc ciuma cuvintelor scăpaţi de sub control, propagaţi de minunea comunicării. Ei sunt viermii negri ai libertăţii de exprimare, ingrăşaţi de idealismul celor care mai cred in decenţă. Ei sunt hienele cuvintelor şi apendicele pe care il formează se umflă pe zi ce trece ameninţand cu peritonita. In fiecare seară monştrii se adună in spatele ecranelor luminoase căutand să distrugă lucruri facute de Oameni. In fiecare seară monştrii se hrănesc cu propria fiere. Paradoxal puterea lor este limitată de insăşi unealta care i-a facut să iasă la suprafaţă. In afara ecranelor luminoase e nevoie de mult mai mult pentru a te face auzit... In afara ecranelor luminoase e viaţa reală... In viaţa reală trebuie incă să Vorbeşti ca să te faci auzit. Acolo in fiecare dimineaţă ONOAREA şi CURAJUL incearcă să nu piardă bătălia cu restul lumii...