Ciocoii vechi şi noi din showbiz

Ciocoiul este, prin definiţie, un parvenit. Etimologia termenului este necunoscută, dar nu-i exclus să fie un derivat din sensul arhaic al cuvântului, acela de ciocârlie moţată.

Boierii lumii spectacolului sunt marii actori, marii cântăreţi, regizorii, compozitorii. Aceşti aristocraţi ai scenei au reuşit, prin vocaţie, să-şi salveze dimensiunea şi rangul chiar şi în timpul comunismului. Tudor Gheorghe, Grigore Leşe, Gheorghe Zamfir, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, Dorel Vişan, Marin Moraru, Florin Piersic sunt numai câteva nume de artişti fundamentali, dintre cei care mai sunt în viaţă. Revoluţia (sau aplicaţia) din decembrie a abolit nu numai comunismul, ci şi valorile trăitoare în comunism. Au fost aruncate, vorba lui Grigore Vieru, lăturile din albie cu tot cu prunc. Au ieşit în faţă vătafii şi arendaşii aspiranţi la titlul de boier, iar boierii au fost stigmatizaţi cu titlul de dinozauri.

 

GĂINARI, DEŞEURI ŞI BĂLEGAR

Nicolae Filimon, în celebrul său roman “Ciocoii vechi şi noi”, sintetiza cele două categorii sociale prin două personaje de referinţă: Andronache Tuzluc şi Dinu Păturică. Elementul dinamic al raporturilor dintre cei doi ticăloşi era întreţinuta de lux Chera Duduca. Tipologia personajelor de la începutul secolului al XIX-a s-a conservat perfect până astăzi, la început de secol XXI (în fond, nu e decât o simplă inversare de cifre, nu?), fanariotismul fiind, probabil, cel mai nenorocit dar pe care l-au făcut vreodată grecii vreunei naţiuni. Nişa socială numită showbiz este hârtia de turnesol perfectă pentru identificarea dezastrului moral al democraţiei noastre de tip fanariot. Cu precizarea că şi “tuzlucii”, şi “păturicii” sunt mai numeroşi decât în secolul al XIX-lea, iar despre Chera Duduca ce să mai zicem? – e pământul plin. Poate că întreţinutele de lux ale lumii spectacolului nu sunt atât de ticăloase ca prototipul, dar nici nu e cazul, pentru că nici “ciocoii” nu au anvergura lui Andronache Tuzluc sau Dinu Păturică. Sunt un fel de ciocoi de mâna a doua, ca să zicem aşa, nişte găinari ridicoli, cărora societatea le tolerează existenţa.

Ciocoiul din showbiz este prin excelenţă un impostor. El nu parvine prin valoare sau competenţă, ci prin speculaţie, şmecherie, evaziune, manipulare, şantaj. Cunoaşte contextul în care se învârte, ar putea să-l stăpânească cinstit, promovând produse de calitate, dar n-are nici curajul, nici dimensiunea morală de a o face. Produsele pe care le vinde sunt făcute din bălegar şi deşeuri. Aceşti ciocoi sunt în primul rând managerii, impresarii, proprietarii caselor de producţie, realizatorii de emisiuni tv, cerberii play-list-urilor din radio, dar şi pseudoartiştii. Excepţiile nu infirmă regula…

Ciocoii vechi pot fi identificaţi cronologic o dată cu constituirea în România a showbizului ca fenomen structurat. Adică din 1997, când a apărut formaţia 3rei Sud-Est. La scurtă vreme, în 1998, cele două Lolite ale trupei Andre aveau să spargă toate topurile muzicale, consacrând pentru mulţi ani play-back-ul, kitschul şi nonvaloarea ca repere ale domeniului. Nu se poate vorbi însă, în cazul lor, decât despre un ciocoism incipient. Parvenirea a fost în limite rezonabile, căci showbizul nu devenise industrie. Impresarii trupei Andre erau chiar părinţii fetelor, care au observat că se pot scoate bani buni din play-back, goliciune şi mişcări lascive. Între timp, una dintre Andre (Andreea Bălan) şi-a găsit un drum propriu, destul de aproape de ceea ce înseamnă show-ul în termeni europeni. În paralel cu muzica dance a apărut varianta live a imposturii: MANEAUA. Până şi termenul este o impostură, manelele actuale fiind, de fapt, muzică de periferie, care poartă numele unei specii muzicale de import. Adevăraţii “ciocoi vechi” au fost maneliştii. Caracterizaţi, ca şi Andronache Tuzluc, de un snobism triumfal, aceştia au inventat sintagma “fără număr, fără număr”, risipind banii la vedere, pentru a epata “publicul” de la mese.

Ciocoii noi ai lumii spectacolului sunt, pe de o parte, patronii caselor de producţie (industriaşii showbizului), iar pe de altă parte – miliardarii. Sunt cunoscute scandalurile Radu Groza/Adina de la Heaven şi Radu Baron/Betty de la Etnic, din care ies la suprafaţă promiscuitatea, hărţuirea sexuală, şantajul.

Când o vedetă încearcă să iasă de sub tutela discreţionară a “stăpânului”, brusc i se închid toate uşile. Nu mai are acces în televiziuni şi radio, nu mai poate angaja concerte şi party-uri. Unele, care posedă şi alte calităţi decât ambalajul corporal, supravieţuiesc contextului, reuşind să se impună. Celelalte îşi caută alt stăpân… Avem, pe de altă parte, magnaţi proprietari de dive, gen Irinel Columbeanu, ale căror isprăvi ridicole inundă paginile tabloidelor şi sufocă grilele programelor Tv. Ceea ce caracterizează această tipologie este aceeaşi mentalitate “fără număr, fără număr”, preluată de la manelişti, cu precizarea că bancnotele au fost înlocuite cu cărţi de credit, iar mediul de cârciumă cu cadrul fastuos al cluburilor de fiţe. Dar între ciocoismul lui Nicolae Guţă şi cel al lui Irinel Columbeanu nu este decât o diferenţă de decor, nu de esenţă.

CODOBATURILE SHOWBIZULUI
Vrem-nu vrem, avem vedete, în sensul cel mai derizoriu posibil: vedete de unică folosinţă, precum şerveţelele de hârtie sau alte produse asemănătoare. S-a ajuns la această situaţie deplorabilă printr-o inversare a raporturilor. Căci, ca orice lucru de pe lumea asta, vedeta este alcătuită din două părţi principale: ambalaj şi conţinut. Cu timpul, noi, consumatorii, ne-am obişnuit să consumăm numai ambalaje (sâni, fese, picioare şi restul). Ba chiar începuserăm să facem alergie când găseam în ambalaj vreun strop de conţinut (talent)… În aceste condiţii, ciocoismul de tip nou a generat “recrudescenţa” prototipului Chera Duduca, adică al întreţinutei de lux. De aceea, sensul arhaic al cuvântului ciocoi, acela de “ciocârlie moţată”, se potriveşte mai bine acestei tipologii, pentru că e de genul feminin. Ba nu, căci ciocârlia ştie să cânte şi e pasăre sedentară, ceea ce nu e cazul la Anna Lesko, Trident, Bordo, Sexxy, Shanna, Paradise, Anne’s şi alte bizarerii onomastice! Mai bine codobaturi, căci pe acestea nu le caracterizează cântatul şi sunt şi păsări migratoare… Să nu se supere codobaturile că le-am folosit numele în showbiz, fără să le cerem acordul!...

 
P.S. Avem o veste proastă pentru pseudovedete: lumea a început să se schimbe, a fost descoperit conţinutul lucrurilor. Oamenii au început să se ducă la spectacole adevărate, cu vedete autentice. Codobaturile ar trebui să migreze în altă parte. În Parlament, de pildă. Începutul a fost făcut de unele surate…

 

“Marele micuţ” şi Legea antimanele

Marele star al maneliştilor a fost – paradoxal şi simbolic! – micuţul Adrian (Copilul) Minune. Dispreţuit pe la colţuri, adulat în faţă, curtat de presă şi televiziuni, Adrian Minune a fost, câţiva ani buni, imaginea muzicală a României în Europa. Devenit brand, a inspirat colaborări dintre cele mai neaşteptate, printre care şi cea – emblematică – pe care a avut-o cu Costi Ioniţă, colaborare din care a rezultat hitul “Of, viaţa mea!”. Ba, la un moment dat, Adi Minune a încercat şi ariile din opere, într-un spectacol la Sala Palatului. A ieşit o parodie, presa l-a taxat, iar Adi s-a supărat şi a trecut la ameninţări. Şi-a revenit repede şi şi-a văzut de manelele lui. Dar timpul a trecut şi “marele micuţ” a pierdut poziţia de lider. Au venit din urmă cei din eşalonul doi, Nicolae Guţă, Vali Vijelie, Adi de la Vâlcea, Leo din Strehaia etc. Dar şi manelele au pierdut din impact, revenind încet-încet la matca din care s-au revărsat… Şi când te gândeşti că a fost o vreme în care manelele au fost considerate pericol public şi câţiva “fundamentalişti” au propus promulgarea unei legi antimanele în Parlamentul României!...