Coaja si miez

Sunt azi publicitari care-si rad in barba de Rooser Reeves si de-al sau "Unique Selling Proposition", acel element caracteristic produsului tau, care-l pune definitiv in valoare in raport cu competitia. Nu se mai poarta USP-ul, spun cochetele din agentii.

Accentul pe produs, spun dansele didactic, a murit o data cu explozia economica a anilor ’60. Acum e imaginea la mare pret. Mda, USP-ul nu mai e la moda. Azi se cheama diferentiere. Zilele omului se scurg deci supt vremile marcii. Adica, ale asocierii produsului cu o entitate carismatica, cu un ghem energetic, care, la rigoare, suporta cu lejeritate o lectura in grila tipologiilor de personalitate.

Ce sa mai incoace si-ncolo, marcile sunt creaturi eterice, puternice si imateriale, carora le servesc, in loc de carne si oase, drept locuinta pamanteasca o cutie de marga sau o punga de lapte.

Daca ai sta dupa fariseii care citesc constructia de marca nu in spirit, ci in lege, ai zice ca da, poti atasa chiar orice tip de identitate oricarui produs, serviciu, partid sau individ aspirant la statutul de persoana publica.

Ba mai mult, ca aceasta enorma distanta de la produs la imagine e aprioric de aplaudat. Cu cat e mai desantata distanta dintre aparenta si esenta, cu atat e mai demna de mangaiere pe crestet.

Argumentele favorite ale numitilor farisei? Pai, daca un crocodil (LaCoste) poate sa vanda, bine mersi, tricouri scumpe, de ce consilierii de imagine ai unor rasfatati ai micului ecran n-ar face dintr-un meteoric patron de club un politician, ba chiar un filosof? (Mai conteaza ca acolo crocodilul vinde tot atat de putin pe cat vindea Charles Revlon rujuri femeilor?) Dar sa revenim. Ce daca distanta intre dorinta si putinta e colosala? Omul de imagine, specialistul, in abilitatea lui, o umple. Cu langosi enormi, puf, cu pene. O umple azi, o umple mani. Si legatura-i gata. Mai rau ca vrajitoarele de la mica publicitate, comunicationistul are harul de a lega orice cu orice, chiar si-un instrument de cizmarie cu prefectura.

Iar gravitatea acestui dat atinge abisalul nu in zona comercialului, unde cumparatorului nu-i mai poti vinde a doua oara pielea ursului din padure, ci in zona marketingului electoral. Partidele jongleaza abil cu etichete care-si schimba curcubeistic culoarea politica in functie de circumstanta. In clocotul legarilor si dezlegarilor se expediaza ca facultativ interesul pentru destinatarul demersului - cetateanul (lucid sau turmentat). In goana dupa putere, in balamucul mezaliantelor de ultim ceas, cui sa-i mai pese de doctrina, aceasta maduva pe care nici una dintre coloanele vertebrale ale partidelor noastre n-o poseda?

Ce produs? N-am primit. Care destinatar? Nu-i acas’. Alo, voi n-auziti ca Rooser Reeves nu mai e la moda?