Despre Bruckner si fufe. Niste ganduri

Exista oameni pentru care telefonul mobil a devenit la fel de necesar pe cat de necesara este apa in schimbul intracelular. Nu se pot debransa de la el nici macar pentru doua amarate de ore petrecute in sala de spectacol. Pentru foarte multi dependenti de telefonul mobil, un gest de bun-simt nu este sa-ti inchizi scula in timpul spectacolului, ci s-o dai pe vibratii.

Asa, detii controlul. Stii cine te-a sunat, chiar daca, printr-un gest dublat de o mimica jenata, gasesti de cuviinta sa-ti scutesti vecinii de o conversatie pe care nu doresc s-o auda, respingand apelul idiotului care te suna in timpul concertului. Culmea in toate astea este tocmai respinsul apelului, in conditiile in care ti-ai lasat telefonul deschis! Sau raspunsul la telefon, in soapta, si expediatul in tromba: "Nu pot acum, sunt la concert, te sun eu cand se termina", dupa care, sub privirile acuzatoare ale vecinilor, usor jenata (sau mimand usoara jena - pana acum cercetatorii nu si-au dat seama), iti strecori telefonul in geanta. Uneori, de emotie, il mai scapi pe jos. Te apleci sa-l ridici. Ochii iti stralucesc vinovati sub lumina palida a reflectoarelor. Asta de pe randul din fata ta e indeajuns de naspa la suflet, incat sa-ti traga o privire cum stie ea mai bine (e suficienta o fractiune de secunda).

Sa recunoastem: nu exista nimic mai inaltator decat un fortissimo rupt dintr-un concert de Bruckner dublat de soneria telefonului. Acuma pe bune, sa moara Tzak si Pak! Daca ma gandesc mai bine, ma incearca un sentiment de respect aproape religios atunci cand, in timp ce casc ochii la gesturile ample ale dirijorului, fufa din spatele meu (situata, totusi, in raza mea vizuala) se apleaca pe sub scaune in cautarea telefonului pierdut.

Sunt eu isteric? Daca da, atunci la fel de isterici sunt si studentii de pe randul din fata mea care au gasit de cuviinta s-o amendeze pe fufa cu aceleasi priviri naspa pe care, generos si din tot sufletul, i le-am acordat si eu. (Da, n-a trecut mult si, da, a inceput sa vorbeasca tare - desigur, asta e un gest sfidator!)

S-au intamplat multe la concertele organizate in cadrul Festivalului "George Enescu", incheiat la inceputul saptamanii asteia. Dar mie, personal, mi-a placut cel mai mult si cel mai mult atunci cand, in efuziunile de simpatie si de respect de dupa concert, publicul roman gasea de cuviinta sa se care, in timp ce, pe scena, niste oameni se inclinau in fata lor. Astept cu interes nedisimulat alte si alte manifestari de respect ale publicului roman: aruncatul cu rosii in violonist, impuscatul dirijorului cu apa, suflatul in goarna in semn de supraapreciere, strigatul de sloganuri cu rima porcoasa si, de ce nu, aruncatul sutienelor pe scena.