Eliberează animalul

Nu am fost niciodată un mare dansator. Când eram puşti, pe la chefuri mă făceam că mă mişc în ritmul muzicii şi mă simţeam penibil. Din cauza asta încercam să evit să vrăjesc fetele prin cluburi.

Pe Tina am cunoscut-o acum câţiva ani, când ieşisem să beau o bere cu un prieten care lucra în publi­citate. Lucraseră împreună cu ceva vreme în urmă şi a venit la noi la masă. Mi-a plăcut din prima, era roşcată cu ochi verzi şi sâni mari, de statură medie, dădea chiar semne că nu e proastă. Am încercat să mă bag în seamă, i-am făcut curte agreabil şi la sfârşit i-am cerut numărul de telefon, pe motiv că aş avea nişte potenţiali clienţi pentru o campanie promoţională. Părea că s-a prins că e vorba doar despre un pretext.


CLUBBING
Am sunat-o după două zile şi ne-am întâlnit la o cafea. Nu a stat prea mult, mi-a spus că se duce "la sală" să facă ae­robic. Era ferchezuită, dar avea o pungă cu un trening şi nişte adidaşi cu ea, părea cre­dibilă. Cât am vorbit, mi-a mărturisit că îi place să facă mişcare şi mai ales să danseze prin cluburi. Mi-a spus pe un ton semierotic: "Când dansez, îmi închipui că am un animal sălbatic închis în mine, care vrea să se elibereze".

Nu ştiu ce şi unde m-a mâncat că i-am spus că şi eu sunt polisportiv, alerg în parc, fac bunjee jumping, dar sunt şi un dansator temperamental. M-a invitat scurt să mergem vineri seară, peste o zi, într-un club de fiţe, unde oamenii se rup în figuri aiurea.

Am plecat destul de me­ditativ spre casă, nu ştiam cum să dreg situaţia, mă gândeam că aş putea să dispar pur şi simplu. Peste noapte m-am tot gândit la o soluţie, nu ştiam ce să fac. Am băgat în mine multe ţigări şi o sticlă cu vin, dar nu îmi trecea nimic prin cap.


LOVIT
Abia de dimineaţă, în timp ce beam un ness mi-a venit ideea salvatoare: să-i spun că mi-am scrântit glezna în timp ce făceam jogging-ul de seară. Stabilise­răm să ne vedem la nouă jumătate undeva în Dorobanţi. Am apărut târşâindu-mi piciorul drept, cu o mutră încruntată.

M-am apucat să povestesc cu lux de amănunte că mă dusesem pe la opt să alerg în Cişmigiu (era sfârşitul lui martie, se însera relativ repede) şi tocmai atunci picase o pană de curent şi se stin­seseră felinarele. Inoportună, o creangă de copac îmi ieşise în cale şi îmi scrântisem glezna. Ca să par gentleman, am băgat un text, cum că, în ciuda durerii destul de mari, fiindcă îi promisesem că o scot în oraş, venisem să ne vedem.

I-am declarat că o voi însoţi, dar că o să-i privesc de la masă manifestările coregrafice. A avut efect ce i-am servit, părea impresionată de efortul meu gigantic de a veni la întâlneală. Am intrat ca Peneş Curcanul rănit în locaţia de snobi unde mă târâse.

Aşezat cuminţel, sorbeam diverse licori, în timp ce ea se zbenguia lasciv. Din când în când lua o pauză şi venea să îmi ţină companie şi să bea ceva dulcişor, ca pentru cucoane, deh!

După vreo trei ore părea aburită de efort şi alcoolul pompat în pauze. Am atacat şi am început să o sărut, să o mângâi. Nu i-a displăcut nici ideea să luăm un taxi până la mine acasă. După o altă repriză de şchiopătat artistic până la maşina galbenă, eram în drum spre casă. Cu un ultim efort, eroic, m-am târât pe scări şi am descuiat uşa. De aici până în pat a mai fost doar un pas mic pentru umanitate, dar mare pentru mine. Se mişca bine, am simţit că avea chef. Ştiind că am probleme cu piciorul, nu a avut iniţiativa unor poziţii acrobatice.

S-a purtat cu mine destul de blând, ceea ce nu înseamnă că nu mi-a lăsat semne de dinţi pe gât şi pe umeri. După o repriză destul de lungă am adormit amândoi buştean. M-a trezit pe la opt, oră destul de neplăcută pentru mine, trebuia să ajungă la nouă la firma unde presta. După insistenţe din partea doamnei, am făcut ochi şi am plecat spre bucătărie să pun de o cafea şi să aduc ceva de mâncare. Când m-am întors cu o tavă plină, am văzut că mă priveşte ciudat. Într-o primă fază,
m-am gândit că poate-i spusesem pe alt nume în timp ce făcea procedurile de trezire, după care mi-am dat seama că, buimac de somn, uitasem cu desăvârşire să mai schiopătez. M-a pocnit cu o întrebare-măciucă: "Cum de nu mai ai nimic la picior?!".

Am cugetat câteva momente şi i-am răspuns: "Am eliberat animalul din mine şi mi-a trecut!".
A plecat fără prea multe comentarii la muncă şi, după aia, probabil dându-şi seama că nu-s un artist al mişcărilor pe muzică, nu mi-a mai răspuns la telefon.