Eternul feminin, la şpriţ cu organul agricol

Farmecul feminin are ceva aparte. Uşor enigmatic. De nedescris. Şi foarte greu de cântărit. Complicat de demonstrat, în termeni obiectivi, astfel ca la final să rezulte o concluzie cuantificabilă, măsurabilă şi probabilă. Spre lămurire, ne-am putea concentra asupra câtorva secvenţe extrase din meandrele concretului imediat. Localizat, să zicem, într-o comună vastă din Argeş.

Acolo femeile par iubite de bărbaţii lor. Sau, cum se zice în zonă, de oamenii lor. Ele sunt doar femei, în vreme ce ei sunt şi bărbaţi, şi soţi, şi oameni. Asta, se vede cu ochiul liber, le conferă drepturi suplimentare faţă de ale femeilor lor. Care, în principiu, au un singur drept, şi mare şi bun, respectiv acela de a-i servi pe ei cu supunere. Bărbatul, în unele conjuncturi, îndeosebi când femeia se îmbolnăveşte de accese de inobedienţă, pe lângă cele trei stări deja cunoscute, devine şi stăpân. Uneori el mai poate deveni şi domnitorul ogrăzii.

De pildă atunci când are, de exemplu, chef. Nu e nevoie de nici un certificat eliberat de primărie care să ateste calitatea de cârmuitor suprem. Totul reiese în mod natural din organizarea socială şi tradiţională a aşezării. Totuşi, există o autoritate publică ce îşi arogă uneori rolul de catalizator al stării de fapt. Când, la o adică, apare o femeie bătută pe stradă, autoritatea înţelege repede că se află în faţa unui caz de indisciplină conjugală şi atât preventiv (să nu se repete), cât şi pe post de metodă curatoare, poate, la o adică, să admonesteze verbal fiinţa reproducătoare găsită vinovată.

În cazul în care învineţeala acoperă o suprafaţă mare atunci e clar că încăierarea conjugală a fost una prelungă, deci femeia a manifestat simptome grave de nesimţire generând nevoia ca bărbatul să dedice timpi prelungi corecţiei. În acest caz, ziceam, Poliţia poate alege să confirme autoritatea bărbatului aplicând, la rându-i, câteva bulane (sau măcar flegme bine ţintite) în direcţia muierii culpabile. Totul ţine deci de modul în care se face educaţia.

În schimb, la crâşma satului femeia se transformă în obiect de adoraţie, iar sânii ei natural destinaţi să semene cu nişte damigene de ţuiculiţă de prunişoare, iam-iam, se încarcă, iacătă, cu puteri hipnotice. Crâşmăriţa, plină, sănătoasă, parfumată şi fardată, e de departe mai dulce ca orice vin şi mai tare ca orice pălincă. Şireată, crăşmăriţa se saltă pe vârfurile picioarelor grăsune, care se revarsă apetisant printre pliurile papucului de casă, îşi adună mâinile sub sânii, care de-acum parcă s-ar prăvăli niţel peste marginile ţoalei decoltate şi uite-aşa şi-i saltă şmechereşte peste tejhgea.

Şi ţuguie buzele subţiri, vopsite mov ca pruna şi întreabă mieros, pe sub sprâncene, dacă mai serveşte cineva ceva, cu voce de privighetoare disponibilă. Aţi ghicit. Nici unul nu refuză încă câteva măsuri de poşircă ieftină. Ar fi, desigur, sub demnitatea oricărui beţivan de duminică.

De obicei, vitejii băutori de cursă lungă se adună în grupuri gălăgioase. Orice astfel de grup, organizat în jurul unei mese cu muşama lipicioasă de la băuturile zaharoase răsturnate în delirul beţiei, are de obicei în mijloc o duduiţă pe care încearcă s-o cucerească. Duduiţa este fie liberă de obligaţii (văduvă recentă sau cu bărbat handicapat sau fugită de la mama de-acasă, decăzută din drepturi şi practic nevoită să-şi câştige existenţa din interesul de duminică al bărbaţilor cu femei gospodine acasă), fie doar prostuţă, neşcolită şi neprihănită.

Asta înseamnă că părinţii o ţin din scurt, la sapă, pe lângă casă, şi când micuţa îi bungheşte că-s căzuţi în şopron, dă fuga la crâşmă sub pretext că le mai aduce niţică băutură. Duduiţa îi acceptă pe acelaşi principiu: pe rând sau deodată. Depinde de vreme şi de calitatea şpriţului.

Bărbaţii din grup o înconjoară cu bunăvoinţă, mâini noduroase şi priviri libidinoase ori de câte ori paharul le e plin sau pe jumătate plin. Când scafa se goleşte, intervine şiret crâşmăriţa şi duduiţa devine brusc cantitate neglijabilă. Duduiţa are sânii mici şi fragezi, atitudine temătoare şi vorbă-mpleticită, cu privirea uşor plecată. Un fel de mironosiţă începătoare. În vreme ce crâşmăriţa e muiere versată, cu pieptul plin, gură elastică, şolduri unduioase şi uitătura fierbinte.
Ambele au un farmec aparte care îi transformă pe bărbaţi din bărbaţi, soţi, oameni şi stăpâni în nişte imbecili supuşi, zgomotoşi şi foarte excitaţi.

La mesele din colţ nu şed curvele, aşa cum v-aţi putea aştepta. Aici şed bunici cu basmalele şi nepoţii lor, care-şi ling curioşi sugiucul lor pe băţ, furând meserie de la bărbaţii adevăraţi. Când ăia o-nghesuie pe duduiţă, nepoţii se ruşinează şi-şi vâră sugiucul adânc în gură, în vreme ce mamaie se fâstâceşte toată adunându-şi sub basma şuviţe invizibile, cu gesturi disperate şi febrile.

Pe de altă parte, când modelele lor masculine se gudură la crâşmăriţă, până şi micuţii simt că acolo se petrece ceva încă şi mai şi, aşa că-şi lungesc gâtul, lasă sugicul să se izbească de masă şi rămăn cu gura căscată şi limba colorată atârnând în vreme ce privesc înfioraţi spectacolul desfăşurării de forţe, în care atotputernicii ghiolbani se transformă în burete de vase sub magia privirilor hipnotice ale măiestrei femei. Când paharele se umplu iar, ca la un semn, viaţa se-ntoarce la normal, sugiucul revine în gură, duduia e din nou veselă, hangiţa numără banii şi noi ieşim cu sticla de carbogazos dăunător.

Concluziile pe care le-am tras sunt patru: mamaile de la ţară sunt senile (îşi duc nepoţii la crâşmă în loc să-i hâţâne în leagăn), femeile au capacităţi misterioase, bărbaţii sunt nişte sălbatici excitaţi, iar noi, ca naţie, mă mir că am evoluat încă şi până-ntr-acolo încât unii ştim să ne suim singuri în tren, dacă suntem lăsaţi în gară...