Fara varsta

Nu mai am foarte mult si fac zece ani de cand merg la Golden Drum. Fara Prosche Cayenne sau casa in Pipera inundata, doar un asemenea bilant si ma face sa fiu extrem de bogata.

Nu mai am foarte mult si fac zece ani de cand merg la Golden Drum. Fara Prosche Cayenne sau casa in Pipera inundata, doar un asemenea bilant si ma face sa fiu extrem de bogata. Acum, mai mult ca niciodata, am senzatia ca magnetismul marilor festivaluri isi are sursa in relatia cu timpul. Pe care il fenteaza de fiecare data. O saptamana la oricare dintre festivalurile solide de comunicare inseamna investitie in viitor,adica sa traiesti nu in timp, ci "in durata", vorba lui Proust. Te incarci simultan cu succesele si experienta profesionala a atat de multor minti luminate, ca acasa n-are cum sa se intoarca acelasi om care a plecat in urma cu o saptamana. Dupa o atare expunere esti infinit mai complex, infinit mai profund.

Previziunile motivate cu argument, seminariile despre ce si cum o sa arate comunicarea peste zece ani sunt acasa la ele in Portoroz. Vizionarii se simt bine aici, unde "daca" si cu "parca" sunt tratati altfel decat cu ironie usturatoare. Vorbitorilor, alesi in principiu pe spranceana, le place sa exploreze, sa bata drumul care ii pare respingator majoritatii, sa impinga mult dincolo de limite descoperirea. Curiosii prin definitie, care mai au in plus fata de curiosul comun si-un succes nebun cu concluziile trase de pe urma sondarii adancurilor, sunt oamenii de sub reflector la Adriatica.

Educatilor, care sunt la curent cu antropologia si sociologia, cu psihologia maselor, dar si a individului-unicat, nu li se da un picior in fund. Dimpotriva. Sunt direct invitati la pasul inainte. Pe scena. Spre pilda, in prima zi a seminariilor dedicate media, britanicul Steve King, citand Future Foundation, a spus un lucru pe cat de simplu, pe atat de iluminant: consumatorul (iata ca si la Portoroz se reiau imperativele de la Cannes) e stapanul timpului on-air si propriul sau editor. Telecomanda si, mai nou, TIVO ii permit sa faca o selectie severa a programelor, intr-o ordine si de o calitate adaptata integral gustului lui. Consecinta? Individul, urcat in scara evolutiei la statut de telespectator, e piesa de rezistenta a unei ecuatii descoperite de Freud acum doua secole: maximum de placere in minimum de timp. In termenii industriei noastre cum s-ar traduce concluzia freudiana? Telespectatorul vrea programe de calitate, care sa-i satisfaca indelunga cautare a placerii. Vrea sa rada cu gura pana la urechi, nu sa ranjeasca mimetic la "junk tv", imitand apatic aplaudacii. Tv-ul trebuie sa fie scurtatura spre informatia pe care n-are vreme s-o caute, nu monstrul cronofag despre care vorbea cu groaza Servan Schreiber in "Noua Arta a timpului". GRP-ul nu mai da masura lucrurilor, atata vreme cat people metter-ul e pe on si omul e la baie, prins simultan intr-o agreabila conversatie telefonica. Aferim, oameni de televiziune. Vremurile se schimba. Calitatea nu e totusi demodabila.