Gradul bate functia

Intrat in uz ulterior anilor ’90, "lider" e un cuvant care s-a instalat foarte comod intre pernele semantice ale limbii romane.

Pana acum 15 ani, lucrurile erau simple. Oficial se vorbea de "tovarasu’ director", in particular de "sefu’". Mai era si diferentierea prin categorie: secu, membru de partid, nonmembru si disident. Dupa ’89, ce bucurie! au aparut binefacatoarele nuante, ce fac o cinstita distinctie ierarhica intre sefi, sefisori, sefuleti. Dorinta de marire, aceasta epuizata tema freudiana, si-a gasit rezolvarea in galonetele pe care pionierii de altadata, azi "young professionals", le poarta cu mandrie pe cartea de vizita. Pe buna dreptate, ma-maicile dau din cap stupefiate cand nepoatele spun cu superioritate declarata ca sunt PR Officer. Sau PR Executive, PR Expert ori Communication Manager. Expert in Comunicare sau, dimpotriva, PR Writer. Iar daca nu va place, poftim, Corporate Communication Manager. Sau, si mai bine decat PR Asistant, PR Director. Iar daca schimbam domeniul olecuta, avem, iata, "Trainee Brand Executive", "Brand Manager" si "Senior Brand Manager". Pe cand Veteran Brand Coordinator? Si care-o fi mai mare, manager sau director sau CEO? Mai mare de atat se poate?

Dar ce mai conteaza, pentru ca vine liderul si strica tot. In companiile de succes, sanatoase din punct de vedere organizational, liderul e unul si acelasi cu "il cappo di tutti capi". Angajatii il respecta, il pretuiesc, il admira. Mai degraba genul sport, modelul "vatafului pe glie" nu-i e la indemana. I se pare mai confortabil si mai profitabil (are si dreptate) sa se comporte ca un partener, ca un coechipier. De aceea reuseste fara dificultate sa trezeasca si sa mobilizeze energiile pozitive ale fiecarui angajat, de la doamna care face curatenie la cea care se ocupa de resurse umane. Claus Moeller, un exceptional profesor, destupator de manageri incuiati si luminator de directori intunecati, pomeneste in fiecare dintre cursurile sale despre imperativul echivalentei intre functie si validarea ei in randul fiecarui membru al echipei, de dragul succesului organizatiei. Ce te faci insa cand directorul e doar sef, arogandu-si toate creditele cand e vorba de succese, lepadand culpa in cocoasa subalternilor cand, dimpotriva, lucrurile merg anapoda? Cand, deplin balcanic, isi sfideaza subalternii cu grosimea portofelului, pe care il flutura cand si cand, cu chipul tutunului pe care-l prizeaza sau marca de masina - de obicei cat un tramvai - pe care o conduce?

Dar sa coboram cu picioarele pe pamant. Notiunea de lider sfarseste trist de tot, prin uzura, in toate comunicatele de presa ale acestei cohorte de experti, care anunta aproape inevitabil ca si cea mai prafuita marca, cel mai derizoriu proiect, cel mai de doi lei produs, e lider. In segmentul sau de piata.