Guma de mestecat

Pe Bonnie o cunoscusem la Bucureşti, acum câţiva ani. Era o scoţiancă brunetă, cu ochi verzi, destul de căloasă, dar simpatică. Venise în România să facă o lucrare de masterat despre cauzele migraţiei esticilor în Marea Birtanie.

Pe Bonnie o cunoscusem la Bucureşti, acum câţiva ani. Era o scoţiancă brunetă, cu ochi verzi, destul de căloasă, dar simpatică. Venise în România să facă o lucrare de masterat despre cauzele migraţiei esticilor în Marea Birtanie.

Trebuia să stea pe la noi vreo trei săptămâni, timp în care să facă rost de tot felul de date statistici despre nivelul de trai al românilor, şi un amic din mediul universitar mă rugase să o ajut făcându-i legătura cu tot felul de autorităţi. Am început colaborarea printr-un turneu de cârciumi şi terase în timpul căruia îi explicam în engleza mea poticnită de ce fug conaţionalii mei să muncească, să cerşească şi să ciordească în ţări mai ortomane din vestul Europei. Mă ungea pe suflet faptul că înregistra cu un reportofon bălăriile care-mi ieşeau pe gură, mă simţeam important. Am constatat că nu are simţul umorului, fiindcă lua în serios tot ce ziceam, chiar şi atunci când încercam să fac glumiţe.

ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ. Berea românească i se părea gustoasă, aşa că, după trei ore de discutat probleme ştiinţifice, s-a destins şi s-a apucat să-mi povestească viaţa ei. Avusese un prieten polonez, student la Edinburgh, unde stătea şi ea, care o dezamăgise îngrozitor. Cu toate că îi mânca banii, pe motiv că e un estic pauper şi se înşurubase la ea acasă, o înşelase pe toate drumurile şi apoi o părăsise pentru o doamnă între două vârste, care avea jacuzzi şi două maşini. I-am spus că nu toţi esticii sunt la fel şi, ca să-i dovedesc, i-am cumpărat flori de la o negustoreasă ambulantă şi am refuzat, la locaţia unde ne aflam, să mai plătim nemţeşte. Se pare că gestul meu i s-a părut de-a dreptul cavaleresc, fiindcă mi-a acceptat avansurile făcute destul de pe faţă şi a fost de acord să vină la mine acasă, să-i arăt reportajele mele despre ţigani nomazi. În noaptea aceea mi-am delectat vecinii, care mi-au bătut în calorifer, cu nişte zbierăte guturale de-a dreptul anglofone, fiindcă, printre gemete, mai scotea şi câte un “Yeeees” şi “Fuck meeee!!!”. Simţindu-mă obligat să duc ospitalitatea românească până la capăt, în restul timpului pe care-l mai avea de petrecut la noi, nu numai că am mai prihănit-o de câteva, ba chiar m-am agitat să-i fac rost de tot ce-i trebuia pentru master. Când am condus-o la Otopeni, eram în relaţii foarte bune şi stabilisem să mai vorbim pe net sau la telefon.

CIORBA. Vreme de doi ani nu ne-am mai văzut, dar am vorbit relativ regulat prin mail. Mi-a povestit ce necazuri a avut cu români, bulgari şi alte naţionalităţi, în timp ce îi studia pe emigranţi pe teritoriul Marii Britanii. Rămăsese fără telefon şi reportofon de câteva ori, unii îi ceruseră bani, alţii i-au spus nişte gogomănii aşa de mari, că profesorul coordonator i-a dat cu ele-n cap.

După ceva vreme, mi s-a ivit prilejul să vizitez Scoţia, pe baza unei trebi de “turism instituţional”. Normal, mi-am anuţat din vreme amica despre asta, i-am spus când o să aterizez pe aeroportul din Edinburgh. M-a aşteptat la aeroport şi a părut bucuroasă că mă vede. Eram “esticul ei de calitate”. M-a invitat la ea acasă şi eu am fost bucuros, că puteam să bag în buzunar banii de hotel, deloc puţini pentru un amărât de ziarist din România. În cele patru seri, cât a ţinut conferinţa la care eram invitat, mi-a arătat cetatea medievală, m-a plimbat prin cârciumi unde se făceau bolovani oameni cu kilturi, mi-a făcut cunoştinţă cu diverşi “academici” locali, fiindcă ajunsese să lucreze la universitatea de acolo. Trebuia să plec spre România într-o duminică. O invitasem sâmbătă seara, de adio, în oraş, la cină. Toate terasele şi restauantele din centrul istoric erau pline ochi, atât cu turişti, cât şi cu localnici, era îngrozitor de aglomerat. După ce ne-am învârtit cam o oră într-un fel de Lipscani scoţian am reuşit, în sfârşit, să prindem o masă liberă. Am dat comanda, eu am vrut un cotlet cu cartofi prăjiţi, iar ea o ciorbă specialitate locală, care semăna cu cea de burtă de la noi. După ce a dus cu aplicaţia de mai multe ori lingura la gură, am văzut că dintr-o dată se face verde. A scuipat în palmă o gumă, gata mestecată. S-a apucat să facă un scandal îngrozitor. În trei secunde, în jurul nostru roiau vreo patru chelneri care nu mai ştiau cum să o calmeze. A apărut şi un burtos cu fustă, probabil patronul. Când Bonnie a luat o pauză fiindcă obosise, şeful stabilimentului a început să-şi ceară scuze foarte patetic, a spus că totul e din partea casei, a răsărit imediat o altă ciorbă, ba chiar o sticlă de whisky de treizeci de ani. Aveau doar pretenţia să nu depunem reclamaţie. Am plecat luând şi recipientul cu alcool vechi. Pe drum, am glumit spunându-i să cumpărăm nişte gumă pe care să o plasăm într-o ciorbă în altă parte, ca să ne scoatem şi berile. Fiindcă nu avea umor, m-a făcut român pomanagiu. Nu am făcut dragoste în seara aia şi n-a mai răpuns la mailuri, după ce am aterizat acasă.